Radu Stanca 100

Radu Stanca 100

La centenarul nașterii, Radu Stanca rămâne integral poetul meteoric și dramaturgul schillerian al literaturii române postbelice, întruchipând în vremea stalinismului destinul nefericit al bardului efervescent – cel mai adeseori romantic –, plecat prea devreme dintre ai săi (Novalis, Keats, Byron, Baudelaire, Rimbaud, Cârlova, Eminescu, Schiller și, în felul lor, Hölderlin și Nietzsche). Înainte de orice altceva, deci, el se impune, la prima vedere, ca încă o expresie a fragilității biografice a poeziei aflate în contrast cu un destin ce transcende timpul „circumstanțial”, având acces la Marea Durată. Rezultatul acestui contrast este, probabil, surpriza că o creație amplă, cu multe merite și destule enigme întârziate, se poate desfășura în timpul condensat al unei vieți active reduce la circa două decenii; ba mai mult, că acest interval cronologic a fost cel al unei translații dinspre lumea ultimilor ani interbelici, răvășiți de un climat politic tot mai imperativ și mai neconcesiv, apoi de vremea uriașei conflagrații care a urmat și, în fine, de satelizarea unui nou totalitarism, intolerant cu libertatea individuală și colectivă, dictând cadențele creației în conformitate cu propria ideologie. Tot la fel de întemeiat se poate observa că, înflorind în umbra marelui poet-filosof de la Lancrăm – căruia, vreme de un an, tânărul înzestrat i-a putut fi și asistent universitar –, cariera lirică a lui Radu Stanca s-a înfățișat contemplației celor învățați mai cu seamă cu lirica rapsozilor vates (de la Coșbuc la Goga) și sub o anume presiune difuză, dar stăruitoare, a imperativelor realiste, naționale, ale autorilor ardeleni (de la Slavici și Rebreanu la Agârbiceanu și Pavel Dan).

Cu toate acestea, Radu Stanca a avut raporturile discret, dar ferm contrastante pe care le putea configura o sensibilitate romantică, atrasă de parabolă și de simbol, și un civism filtrat cu mijloace intelectuale, dar mereu mărturisind o atracție sinceră către occidentalitatea de factură democrată și liberală ce se regăsea în marile elanuri ce aliniau Hellada și secolul al XIX-lea german. În acest tip de axialitate interioară poetul se regăsea umăr la umăr nu numai cu prietenii și comilitonii lui, o vreme studenți la Universitatea clujeană refugiată la Sibiu, sau cu dascălul și maestrul său „Tao” (Lucian Blaga), ci și cu alți tineri, din cealaltă parte de țară, cu care, pe atunci, nu se știe dacă a înfiripat vreo prietenie sau nu (Constantin Noica). În același orizont s-au plasat, de altfel, și alte spirite ale propriei universități, precum filosoful D.D. Roșca, cel care scria despre „minunea greacă” și urma să își ilustreze interesul față de cultura germană prin salba traducerilor și comentariilor din și despre Hegel.

Personalitate suavă, dar magnetică, a Cercului Literar înfiripat în jurul lui și al criticului-poet I. Negoițescu, Radu Stanca se numără astfel printre cei care, prin fervoarea creației lor, au izbutit să pună în paranteze, ca pe niște derizorii accidente istorice, excesele unor epoci de succesivă intoleranță și agresivitate la adresa insului uman, salvând prin elanurile creatoare proprii sensul și altitudinile timpului său. El a opus oportunismului lozincard o resurecție a baladei și poeziei propagandistice de tip maiakovskian suavitatea lirică a minesängerilor, iar contemporaneitatea brutală a contrastat-o cu modul truver de a pune lumea în ecuație literară. Întreaga lui creație a fost mai mult decât un manifest. Ea se recomandă, mai clar astăzi, drept un protest consistent la adresa unei lumi brutale și pragmatice (din nou: D.D. Roșca protestase într-un faimos eseu împotriva pretenției de a întruchipa o atitudine realistă a ardelenilor ahtiați după dezvoltări economice, achizitive în ordinea pragmaticului slujit de tehnică); unul de factură retro, de nu cumva chiar un neotradiționalism citadin, profund diferit de cel de factură ruralistă care făcuse pretutindeni pui în cultura noastră (sămănătorism, gândirism, țărănism, pășunism în toate variantele posibile). Hedonism, estetică de factură clasică, privilegiind frumosul, blagianism mereu fidel ideii de stil, paseism și reverie romantică, medievalism ottocentist și clasicism renascentist – o întreagă pleiadă de atitudini complementare care descriau o reacție de profundă respingere la adresa noilor configurații sociale, politice și ideologice ale realității istorice.

Este, de altfel, grăitor că, dintre toți membrii grupării sibiano-clujene a Cercului Literar, Radu Stanca a rămas cel mai legat de romantismul proiectat asupra evului de mijloc. I. Negoițescu a devenit poet suprarealist, Ștefan Augustin Doinaș a pariat pe clasicism, I.D. Sîrbu a mers în direcția fabulei iluministe și a sentențiilor moraliștilor ș.a.m.d. Din păcate, la aniversare, se constată că nimeni nu pare să fi inițiat încă publicarea unei ediții comprehensive a operei – mirabile și redutabile – răspândite, deocamdată, în culegeri meritorii de versuri (Poezii, 1973; Doti, 1980; 111 cele mai frumoase poezii, 2016) și în vreo trei volume de dramaturgie (Hora domnițelor, 1968; Teatru, 1985 și Turnul Babel, 2000). Există, de asemenea, în circuitul cultural, și fragmente semnificative de epistolar (corespondența cu I. Negoițescu: Un roman epistolar, 1978; corespondența cu Doti Stanca: Scrisori către Doti, 2016). Dar eseurile, articolele, textele teoretice? Unele au apărut într-o culegere (Aquarium. Eseuri programatice, 2012), dar vor fi fiind acolo toate? De ele cine se va ocupa și când?… Cu excepția lui Ștefan Aug. Doinaș și a lui I.D. Sîrbu, nimeni dintre „cerchiști” nu pare să fi beneficiat, deocamdată, de inițierea vreunei serii de scrieri ori a unei ediții critice.

Adunarea în volumele unei serii compacte de scrieri a moștenirii lui Radu Stanca s-ar putea să consolideze cu dovezi intuiția că asistentul frugal al lui Lucian Blaga și inimosul poet din miezul Cercului Literar, autorul dramatic devenit pentru o vreme și regizor de teatru a rămas pentru prea mult timp un om de cultură subevaluat ori privit prea în fugă. Este posibil ca punerea împreună a tuturor textelor sale să ofere perspectiva necesară evaluării critice mai temeinice asupra continentului coerent și compact ieșit de sub apele neptuniene ale unei creativități care a răzbătut dincolo de vicisitudinile bolii timpurii și ale vremurilor ingrate. Știm prea puțin încă despre estetician, din care s-a păstrat schița unei posibile abordări sistematice, și nimic din eventualele însemnări, notații, consemnări frugale de care mai niciun cărturar contemporan nu se poate dispensa.

Aparent există toate premisele pentru ca o asemenea acțiune salutară să fie realizată. Unele edituri au dedicat colecții speciale Cercului Literar (Paralela 45, de exemplu). Criticii interesați de fenomenul literar postbelic respectiv nu lipsesc (decan de vârstă fiind, probabil, Dan Damaschin). Există și o colecție de carte destinată valorizării masive a autorilor clasicizați sau în curs de clasicizare (cea de tip „Pleiade” datorată acad. E. Simion și colaboratorilor domniei sale). Ediții parțiale, așa cum am menționat deja, există și pot sprijini efortul restitutiv de ansamblu. Rezultatul va fi pe măsura așteptărilor, aducând în deplină lumină statura bine profilată a unui talent și a unui caracter care lasă în penumbră vicisitudinile vieții personale și pe ale unei cotituri tragice ale istoriei lumii în care a trăit și a creat.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.