Desigur, Scriitorul vorbește mereu despre sine. Nu este nicio noutate să susții că și atunci când descrie un peisaj, când evocă o bătălie sau discută despre terți, el o face în nume propriu, dinspre propria sensibilitate și înțelegere a lumii, cu bagajul de acuratețe, imaginație și autoritate de care dispune. Totuși, în vara acestui an, Irina Petraș a lansat către colegii literați din filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor două invitații complementare vizând alcătuirea unor volume care, nu cred că greșesc susținând-o, alcătuiesc un diptic și comunică empatic între ele. Unul se intitulează Autoportrete în oglindă. Antologie gândită de Irina Petraș, și l-a avut ca redactor responsabil pe Hanna Bota. Celălalt este Scriitorul și lumea. Antologie gândită de Irina Petraș, dar însoțită ca redactor responsabil, de astă dată, de Constantina Raveca Buleu, ambele fiind tipărite sub semnul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, la Editura Școala Ardeleană în chiar acest început de toamnă. Între oglindirea de sine într-un dialog specular și contextualizarea oricât de amplă a fiecăruia, portretul de sine al autorului de cărți din cultura română vie s-a alcătuit dinamic și într-o volumetrie variabilă, de o complexitate ce nu putea scăpa nimănui.
Rodul acestei trude inspirate, căreia cei invitați i-au răspuns cu promptitudine și entuziasm, într-un mare număr, este un portret de grup cu individualități bine marcate și sensibilități perfect singularizate, care nu riscă în niciun fel să se confunde una cu alta, chiar dacă, nu o dată, își dezvăluie surprinzătoare afinități și evidențiază neașteptate corespondențe. Dincolo de profiluri și chiar pe deasupra imaginii grupului se insinuează fericit imaginea bine articulată a unei părți semnificative din cultura română vie a momentului. Meritul îi revine amfitrioanei, care a știut să pună în mers această desfășurare în jerbe autoevaluative creativitatea participanților. Nu este o noutate explorarea de către Irina Petraș a dimensiunilor istorico-literare a fenomenului beletristic dincolo de formele canonizate ale monografiilor și sintezelor de istorie literară.
Îmi place să iau drept program câteva cuvinte ale coordonatoarei celor două apariții: „Cred mai presus de orice în mintea omului… Nu mă amăgesc, mintea limpede e lucrul meu cel mai bun. Și cel mai rău”. Cu bune și cu mai puțin bune, cu glisări, dar și cu trageri direct la țintă, mintea este simbolul sub care Irina Petraș pare să își fi așezat noile cărți, pătrunsă de convingerea că, oricâtă inimă ai pune în creație, decisivă rămâne mintea în fecundele ei împliniri culturale. Este un semn bun acesta, într-o vreme când spiritul iconoclast pare tentat, nu doar o dată și nici numai întâmplător, să declaseze și să împingă spre margini mintea iscoditoare și creatoare de nou, în folosul – discutabil – al unor experiențe practice care, pasămite, s-ar putea dispensa de inteligență și de ingeniozitate. Sunt iluziile unui utilitarism și/ sau pragmatism, ori ale unui pozitivism reminiscente, trenante, ce ascund, nu o dată, apetența pentru imediat, conjunctural și improvizație, în loc să facă dreptate chibzuinței, capacității de a cumpăni și, de fapt, înțelepciunii bine ponderate.
Cu mintea înainte – este o formulare ce ține locul unui întreg program, niciodată depășit.
Ovidiu Pecican