Acum un deceniu aș fi început un text despre Radu Țuculescu vorbind despre condiția scriitorului provincial, marginalizat de către critică. Despre autorul de valoare care continuă să fie lăsat pe dinafară, căruia nu i se recunoaște, în mod suspect aproape, valoarea. Astăzi ar însemna să minți sau să ignori pur și simplu cronicile scrise recent dacă ai încerca să pretinzi că prozatorul clujean nu este recunoscut ca scriitor de prim rang. Ce rămîne însă, la o primă vedere, ca un reflex al condiției anterioare, e tentația de a-l redescoperi, cu uimire, la fiecare volum nou apărut. Dar asta ține oarecum și de profilul autorului, căci Radu Țuculescu este genul de prozator mereu egal și inegal cu sine. Este genul de prozator căruia îi place întotdeauna să se reinventeze, să încerce altceva. Romanele sale sînt diferite ca formule, diferite din punctul de vedere al construcției, al tonalității, diferite ca intenție auctorială și diferite ca modalitate de livrare a poveștii. Și în același timp foarte omogene sub aspectul aerului de familie pe care îl degajă. Radu Țuculescu este în primul rînd un povestaș, un contemplativ căruia îi place să pună în scenă cîte un episod și să îl controleze în fiecare detaliu. Genul de autor care are pretenția că nu face altceva decît să filtreze lumea din jur și să o livreze, clarificată, ambalată prin lentilele deformatoare ale propriei sensibilități sub formă de calupuri de realitate imediată. E autorul pe care îl găsesc subiectele, nu cel care le fabrică. Sau, cel puțin, asta e ceea ce autorul crede că pune în paginile sale.
Uscătoria de partid e un volum de proze scurte. Blitz-proze le subintitulează Radu Țuculescu, inventînd un termen nou. Cu o sfioșenie care nu îl reprezintă de obicei. Pentru că filiația este foarte vizibilă și deja aproape toți cei care au scris despre volum au fost siliți, măcar pentru a arăta că încă se mai citește literatură română, să vorbească despre momente și schițe. În fond, micro-prozele propuse sînt exact asta – o descendență firească și legitimă a unei specii binecunoscute în literatura noastră, plasate etern în umbra lui Caragiale și inevitabil comparate cu acesta. Iar în volumul de față filiația este încă și mai puternică, și mai subtilă decît în cazul multor autori care au excelat, de-a lungul anilor, în acest sector aparent atît de simplu de pus în pagină, în realitate atît de dificil. Sub aspect formal diferențele sînt majore și sînt convins că foarte mulți critici ar ridica din sprînceană în fața afirmării unei apropieri între doi autori care par atît de vădit diferiți. Textele caragialiene au un ritm mult mai alert, o tăietură mult mai sacadată, sînt centrate pe acțiune, pe dialog, construiesc perfect o poveste. Prozele lui Radu Țuculescu, din contră, sînt croite cu o anumită lentoare, se desfac agale ca ritm, se încheagă deseori din aluzii și declicuri controlate. Adesea sînt fragment dintr-o poveste care trebuie intuită dincolo de granițele textului. Dar, în spatele textelor, regăsim același detonator, o sensibilitate hiper-exacerbată, acel simt enorm și văz monstruos care e motorul esențial al lui Caragiale. Poate că prozatorul clujean nu are o frază care să-l definească atît de exact precum cea din Grand Hotel Victoria Română, dar în mod evident e subsumat aceluiași mecanism. Blitz-prozele sînt rezultatul unei interacțiuni dintre asperitățile unei lumi contondente, rugoasă și grobiană și sensibilitatea unui țesut-receptor care e precum o rană deschisă, care se chircește și zvîrcolește la fiecare stimul.
Uscătoria de partid reunește proze scurte scrise și publicate prin diferite reviste într-un interval de timp foarte mare (de prin 1986 pînă prin 2016). Cu toate acestea e greu să faci o distincție între cele scrise înainte de 1989, cele de prin anii sălbatici ai tranziției și cele mai recente. Un cititor mai neatent pesemne că nici nu ar reuși o localizare temporală prea exactă. Și asta pentru că Radu Țuculescu nu este foarte preocupat de decorul larg. Aceste schițe sînt dedicate aproape exclusiv personajelor, figurilor pitorești care le populează, fie în detalieri, cînd deseori portretizează, fie în generalizări cînd se apleacă asupra unui portret de grup. Avem astfel o galerie care include de la un anumit cerșetor, un anumit vecin de bloc sau cartier pînă la portrete ale funcționarului, ale vînzătorului, sau chiar, ambițios și reușit, un portret al românului erectil ca imagine simptomatică a etern detestabilului vulg român. Textele sînt fulgurații. Acolo unde Caragiale închide o lume într-o pagină, Țuculescu decupează un organ, o bucățică de țesut. Și aici există straturi și straturi, în aceeași veselă dezordine care guvernează întreaga sa operă. Amărăciune, umor, ironie, tristețe, hîtroșenie (scuzați barbaria exprimării), e un carusel de stări care se succed la cîrma narațiunii. De aici și efectele diverse ale textelor, de la simplă bufonerie la consemnare acidă sau meditație gravă.
Dar Radu Țuculescu este un bon-viveur în esență. Îi place în mod evident să mănînce, să bea, să povestească, are acea desfătare aparte de a poseda, lucruri și povești. De a livra evenimențialul trecut printr-un proces nu foarte diferit de prepararea unei mese copioase. Bucătarul se uită cu poftă la mîncare. Autorul se uită cu poftă la text. Lui Radu Țuculescu îi place să povestească, îi place să pună în scenă fiecare detaliu, fiecare gest relevant. Naratorul se amuză de personajele sale, nu cu personajele sale. Iar asta este evident la lectură. Totul este un spectacol în care autorul este un pas în spatele naratorului (care este, de altfel, un personaj foarte bine conturat prin ticurile sale de povestitor, chiar dacă este arareori mai mult decît un martor al întîmplării, sau, cel mult, un element pasiv), care este un pas în spatele personajului.
Uscătoria de partid are texte scrise șarjat, altele chiar cu o neașteptată doză de nostalgie, sînt cîteva piese ușor didacticiste, după cum sînt și cîteva extrem de caustice. Scriitura este cînd foarte îngrijită, cu efecte căutate, cînd expediată, țesută din fraze grăbite să surprindă cît mai rapid, chiar blanc, cîte un detaliu. Și totuși, această aparență eterogenă se prezintă firesc, fără a deranja în vreun fel. Radu Țuculescu reușește să distragă, prin voluptatea evidentă cu care povestește, de la inegalitatea construcției vocii naratoriale și să centreze interesul pe modul în care e livrată istorisirea.
Imaginea de ansamblu pe care o propune Uscătoria de partid este cea a României actuale. O imagine crudă, a unei lumi mărunte, certărețe, abulică, violentă, o lume convulsionată și primitivă, dominată de pofte și reflexe primitive. Umanitatea e redusă adeseori la puseuri de bază. Iar cîteodată, surprinzător (dar plăcut) deschide spre absurd și suprarealism. Naratorul nu este niciodată retras, nu este alogen lumii pe care o zugrăvește, și chiar dacă martor mai mult decît actor, este parte a lumii, introducînd cititorul, la rîndul său, ca element interior al tabloului propus.
Dar dacă foarte multă lume vede în acest volum de proze scurte o altă fațetă a romancierului, personal îmi place să văd în această colecție de fulgurații mai degrabă un fel de carnețel de lucru. Să văd nu atît un volum independent de proze, ci bruioane, exerciții care se adună pentru a forma cărămizile unor construcții mai mari. Pentru cei care sînt familiarizați cu romanele mai vechi sau mai noi ale lui Radu Țuculescu nu va fi greu să regăsească situații, personaje, povești care au fost mai mult sau mai puțin evident reciclate în texte mai ample. Este un fel de debara în care găsești cîte puțin din fiecare lucru, piese excelente care s-au îmbinat sau se vor putea îmbina pe viitor. Povestirile mameibătrîne, capodopera lui Țuculescu și unul dintre cele mai bune romane din ultimele decenii în literatura noastră, este, în esență, o culegere de istorisiri. La fel cum Femeile insomniacului e în mod evident o construcție bazată pe însumarea de povestiri, la fel cum Stalin, cu sapa-nainte e o complicată întrețesere de povestioare. Atunci cînd cineva se va apuca de un studiu serios al operei lui Radu Țuculescu ar trebui, pesemne, să pornească de la studierea blitz-prozelor, ca materiale de bază în construcție.
Pînă atunci, Uscătoria de partid rămîne o lectură extrem de plăcută în care îl regăsim pe Radu Țuculescu integral, o echilibristică delicată între ironie, excitație și dramă. Epicureu, pantagruelic, romancierul are savoarea detaliului demontat și gonflat, iar aceste șarje de maxim două pagini au capacitatea de a construi un volum memorabil.