În veacul al XIX-lea cultura română s-a trezit cu o experiență și o genealogie ambiguă, fiind „bătrână în oralitate, dar tânără în scripturalitate”. De aici – și din implicita considerare a culturii în vernaculară ca unica formă autentică de cultură română, perspectivă favorizată de afirmarea impetuoasă a națiunii moderne și a crezului național – și convingerea unor oameni de cultură, deloc puțini, în pofida evidențelor, că am avea o cultură tânără, și nu în sensul unei tinereți ca stare de spirit, ci cu referire precisă la intervalul de timp parcurs în dezvoltarea ei. Absolutizarea importanței mijlocului de expresie specific (limba și chiar alfabetul folosit) în detrimentul altor criterii relevante (însușirea și performarea în acord cu limbajul artistic specializat) nu poate servi însă cauza unei corecte calificări a fenomenelor noastre culturale. Ea obligă la considerarea mărturiilor păstrate în limba română, ceea ce exclude nu numai întreaga cultură medievală și o parte semnificativă din cea timpuriu modernă din spațiul românesc, ci și la punerea în paranteză (din lipsă de dovezi) a întregii culturi populare, care a început să fie culeasă și transcrisă abia târziu, mai ales din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. O asemenea opțiune se dovedește păgubitoare pentru înțelegerea la dimensiunile sale reale a fenomenului cultural românesc, vădind un rigorism formal nerezonabil și poate chiar o exigență nu tocmai bine calată pe subiect.
Nu cu mult timp în urmă, consecvent viziunii sale istorice asupra literelor românești, Nicolae Manolescu scria: „Tânăra noastră literatură … are deja cinci secole de viață” (Nicolae Manolescu, Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, București, Ed. Cartea Românească, 2017, p. 59-60). El formula astfel un aparent paradox: pe de o parte, vechimea (de cinci secole, după autorul citat) a literaturii noastre; pe de alta, conștiința tinereții ei. Evident, una dintre cele două estimări este eronată: ori literatura română are – cel puțin – cinci secole (și este așa dacă se ia ca reper scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), primul document păstrat în română), ori ea este tânără (ca pentru Mihai Zamfir, de pildă, care socotește că ea s-a constituit abia în prima parte a sec. al XIX-lea).
De fapt, însă, paradoxul manolescian poate fi formulat și mai radical: fie literatura română a apărut odată cu poporul român, prin secolele al VIII-lea – al X-lea, chiar dacă dovezile directe în acest sens nu s-au păstrat, fie poporul român s-a configurat mai târziu, abia atunci când el a manifestat o conștiință identitară proprie, trecând la scrisul literar în limba română (așadar, fie în sec. al XVI-lea, fie în sec. al XIX-lea). O asemenea punere a problemei evidențiază limitele abordării pozitiviste, doar pe bază de dovezi documentare clare, anume cele păstrate aleatoriu, prin hazardul istoriei. Mărturii directe și neechivoce ale existenței unei culturi orale a comunității neolatine dintre Balcani și Carpați nu s-au păstrat penstru secolele al VIII-lea – al XVI-lea, iar creațiile acelei perioade transmise până la noi din gură în gură au suferit modificări care obstaculează efortul de a le data cu precizie. Pe de altă parte, faptul că vreme de secole cultura scrisă a categoriilor sociale instruite – slab reprezentate numeric – a folosit slavona (mediobulgara ori slava de redacție sârbă), după obiceiul de a utiliza lingua sacra, apelând la alfabetul chirilic, asemenea altor popoare ortodoxe din vecinătate, nu aruncă în derizoriu cultura orală a unei prezumate majorități românești statistice, cu toată bogăția și diversitatea sa, reconstituibilă fragmentar astăzi numai pe baza reminiscențelor din vremuri mai apropiate (sec. al XIX-lea – al XX-lea).
Cel mai timpuriu document de limbă română păstrat până astăzi este, cum se știe, scrisoarea primarului Neacşu Lupu din Câmpulung către judele Brașovului, Johannes Benckner (29-30 iunie 1521). El apare într-un document din domnia lui Vlad cel Tânăr (1510 – 1512), unde este pomenit într-un proces de datorii cu negustorii braşoveni. Ion Rotaru spune că „Se pare că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti şi avea oameni (printre alţii chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească şi de aici în oraşele din Transilvania”.
Scrisoarea lui Neacșu mărturisește – în lipsa unui document mai vechi – o revoluție care a avut loc cu o vreme înainte, greu de spus exact când: știutorii de scris și de citit români au îndrăznit să înlăture conținutul slavon al literelor chirilice – „literele cu cerdac”, cum le spune E. Lovinescu –, înlocuindu-l cu cel românesc. Este cea mai veche revoluție despre care vorbesc, tacit, dar clar, cele mai vechi documente românești păstrate până astăzi. Ea a avut loc, după unii (ca P.P. Panaitescu) în Maramureșul sec. al XIV-lea – al XV-lea; după alții (precum Al. Mariș și Ion Gheție) în Banat sau Hunedoara, prin sec. al XV-lea – al XVI-lea. Într-un orizont mai larg, fenomenul poate fi socotit elocvent pentru un mod de a lua în stăpânire forma străină printr-o substanță proprie, adaptată în chip original la ea. Acesta poate fi constatat și în cazul construcțiilor gotice de tip occidental „asortate” cu o pictură după canon bizantin din salba ctitoriilor moldovenești ale lui Ștefan cel Mare și, mai ales, Petru Rareș. Probabil că o apoteoză a sintezei respective este cea din picturile lui „Dragosin, fiul popii Coman din Iași” de la mănăstirea Arbore (1504 – 1505), unde experții au recunoscut mai recent, în portretistică, ecouri italice prerenascentiste. Doar că, în timp ce în scris româna a venit cu vocabularul și gramatica ei de limbă vorbită și îndelung rulată, în bisericile și mănăstirile menționate mesajul este acela din unele mărturii scrise din sec. al XV-lea – al XVI-lea: că românii se prezintă pe ei înșiși drept creștini ortodocși, parte a creștinătății răsăritene. Scriindu-le pe la 1431 – 1433 pârgarilor braşoveni, vornicul Albul jură că nu le va face niciun rău, în termenii următori: „Un Dumnezeu am şi un suflet am, şi pe trupul şi sângele lui Hristos şi pe sufletul mieu şi să nu mor în pravoslavnica lege creştinească [dacă nu voi respecta ceea ce spun – n. O. P.], că nici un gând rău nu este asupra voastră” (Scrisoarea lui Albul Vornic din Ţara Românească către pârgarii braşoveni, 1431 – 1433, în N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, Bucureşti, Eurobook & Song, 1999, p. 17, apud Ioan Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul, I, Bucureşti, 1905, p. 249, n. CCVIII). La 1483, în schimb, logofătul Staico, tot din Valahia, spune: „Dar m-am hotărât odată să slujesc drept creştinilor…”, înţelegând prin aceasta nu că el însuşi nu ar fi tot creştin, ci că este pravoslavnic, adică răsăritean, în vreme ce „creştinii” de care vorbeşte aparţin de Christianitas, adică de credinţa romano-catolică, apuseană (ibidem, p. 23).Trimis la puţin timp după 1534 de turci, Mogoş Spătarul, a ajuns în fruntea unor contingente armate ale acestora, deghizate în români, până la Râmeşti şi Măldăreşti, unde boierii locului i-au ieşit în cale, rugându-l să nu îi prade şi să nu-i robească. Așa încât el scrie: „Deci am socotit eu că sunteţi şi voi creştini, cum şi noi suntem, şi m-am învârtejit să nu vă fac nici un rău” (ibidem, p. 27).
La începutul sec. al XVI-lea, deci, atunci când Neacșu din Câmpulung își scria raportul secret despre mișcările strategice ale turcilor ce pregăteau ofensiva lor către Europa Centrală, livrându-l judelui Brașovului, Iohannes Benckner, unii dintre micii sau marii cărturari rămași anonimi tocmai făcuseră o revoluție în materie de scris, poate nu fără vreo inspirație din direcția Reformei religioase: începuseră a scrie în limba vorbită, în vernaculară, chiar dacă foloseau pe mai departe alfabetul limbii sacre a regiunii, abandonate treptat din comunicarea scrisă (slavona). Ei nu se simțeau altceva decât „creștini pravoslavnici”, parte din comunitatea răsăriteană a creștinilor, de la Bosfor până pe Neva și de la Marea Neagră a Adriatică, dar, trecând peste diferențele confesionale față de catolici, se regăseau mai curând alături de ei decât împreună cu necreștinii.
Vreme de câteva secole, epistola lui Neacșu a rămas într-un soi de avangardă exotică. Abia domniile luminate au introdus română în legislație și în cancelariile de stat ale Țării Românești și Moldova, către mijlocul sec. al XVII-lea. A mai durat o vreme până când româna a învins și în toate bisericile de pe teritoriile extracarpatice locuite de români, căci în Principatul Transilvan, sub presiunea principilor calvini și ai nobilimii reformate, predicarea în română a început progresiv încă din veacul al XVI-lea.