O literatură așa cum putea să fie

O literatură așa cum putea să fie

Cel mai recent roman publicat de Ovidiu Pecican (Lumea care n-a fost. O odisee în scrisori și documente moldovenești din prima parte a secolului al XVII-lea. Polirom, 2018) este amplasat, după cum ne arată transparent titlul, aproximativ în epoca în care literaturile europene au generat mari opere. În vreme ce în Anglia apărea Shakespeare și teatrul elisabetan, când Cervantes scria despre Don Quijote de la Macha și aventurile sale livrești, cultura noastră se întemeia pe depeșa unui deținut, care scria scrisori de delațiune dintr-o închisoare sordidă. Faptul că civilizația literară autohtonă începe cu Neacșu, un pușcăriaș care prestează o turnătorie, este revelator. Vedem cum impactul acestui moment „cultural” reverberează în prezent. Nu e de mirare că suntem unde suntem, dacă primul text în păstrat în limba română reprezintă „opera” unui „penal”, iar actul literar este conectat cu un denunțător.

Însă titlul romanului lui Ovidiu Pecican dezvăluie un defect congenital mult mai profund. Putem să-i spunem angoasa de absență, o nevroză culturală a inconsistenței. Știm că avem, la nivelul psihologiei colective, un sindrom mai vechi, un enorm complex de inferioritate. Această anxietate culturală este expusă cel mai bine în strigătul de disperare al lui Emil Cioran, enunțat în Schimbarea la față a României: „Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic”.

Cioran vorbește despre un mare „somn istoric” al românilor, de unde și dorința noastră de a umple mereu acest vid cultural, de a reconstrui ceea ce nu există, de a face neantul să vorbească. Desigur, angoasa celor o mie de ani de tăcere a poporului român a condus la multiple reacții, unele dintre cele mai abracadabrante fiind ipoteza „boicotării istoriei”, susținută de Eliade sau „miracolul românesc” blagian, care vrea să ne convingă că românii nu au „tăcut ”, că de fapt au format un fel de mișcare de rezistență anti-istorică, fiind preocupați timp de un mileniu cu metafizica.

Această angoasă, cred, s-a transformat într-un sindrom literar, e un virus al cărui nume ar putea să fie hașdeismul, sau fantasma unei culturi inexistente. Pentru că negăsind documente și neavând dovezi factuale, am fost nevoiți să le inventăm. De la Bogdan Petriceicu Hasdeu, care a creat câteva falsuri monumentale, scriind singur hrisovuri și alte zapisuri inventate, până la O sută de ani de zile la Porțile Orientului, romanul ironic al lui Ioan Groșan, ori Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu, ne fascinează istoriile inventate.

Acest gen de a rescrie „Istoria”, însă, nu este neapărat contrafactuală, așa cum a fost în mod eronat a fost descris romanul lui Pecican. Evenimentele rescrise de prozatorul-istoric nu sunt discordante cu factualitatea timpului trecut, dimpotrivă. Autorul contrazice un alt loc comun al anistorismului mioritic, acela al faptului că suntem o cultură eminamente populară, sau țărănească. Aici avem un roman al urbanității medievale românești (absentă de altfel), populată de oameni culți, care știu să scrie și să citească. Pecican explorează o istorie neînsemnată, un palier al infra-istoricului, într-o apropiere ideatică de noul istorism. Nu ne vorbește Istoria (cu literă mare), ci istoriile mărunte.

De fapt Lumea… este un roman pseudo-epistolar, prin raportare tot la un gen literar european care s-a dezvoltat în perioada când este plasat textul lui Pecican. Scris în stil postmodern, în cheie parodică, unde domină episodicul, fragmentarul și auto-referențialitatea, textul istoricului și eseistului clujean este  inspirat direct din cronicari, dar mai ales din Istoria ieroglifică a lui Cantermir, toate amestecate cu dulcele grai moldovenesc cu inflexiuni din Creangă și Sadoveanu.

            Desigur că aceste istorioare spuse pe voci narative multiple, cu o aparentă lipsă de intrigă comună, au farmecul unui uriaș puzzle social, politic și istoric. Piesele sale sunt puse în fața cititorului aleatoriu, ca un stimulent atât pentru înțelegerea trecutului, cât și ca un pretext al prezentului. Multe dintre episoadele care au loc în Moldova secolului XVII, unde vorbesc demnitari, hoți și precupeți, călugări, preoți și negustori, dascăli și tinere amorezate sunt ușor recognoscibile în România secolului XXI.

            Cu această carte Ovidiu Pecican demonstrează că nu este doar un prozator polimorf, care se joacă liber cu diverse tehnici narative, de la epistolar la intriga de tip polisier, dar și că reprezintă un re-inventator al limbii române literare.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.