MIHAI ȘORA 100

MIHAI ȘORA 100

Mai discret și mai puțin ostentativ decât o putea face, filosoful Mihai Șora a oferit, pentru gândirea românească de după 1947, unul dintre puținele certificate de autenticitate și de temeritate intelectuală, alcătuindu-și opera cu originalitate și cu răbdare. Oricum am privi-o, cariera intelectuală a fenomenologului cu studii pariziene se dovedește un corpus de texte departe de orice dogmatism și, prin forma și prin fondul său ideatic, o replică implicită la ideologia marxistă obligatorie între 1948 și 1989 în România.

Mihai Șora a uimit, întâi și întâi, pentru că, atunci când alți cărturari români se refugiau în străinătate, el s-a întors acasă, primind cu curaj pericolele unei epoi abuzive și îngrăditoare revărsate asupra națiunii lui. Procedând discret, cu răbdare, dar și cu incredibilă tenacitate, filosoful și-a scris textele fundamentale în formă dialogală, reinventând în chip semnificativ o convenție artistică lansată de Platon, ilustrată de Lucian din Samosata și de alți cărturari de seamă, de-a lungul timpurilor – de la Marsilio Ficino la Voltaire –, și recunoscând fără să o formuleze expres, într-o epocă a delațiunilor și a suspiciunii generalizate, valoarea deschiderii lucide și raționale către celălalt.

Exegeza de până astăzi a părut tentată să interpreteze paginile lui fenomenologice mai ales ca un exercițiu cu reverberații în politic, dar poate că a sosit timpul ca ele să fie descifrate și ca un pariu relevant pentru tema comunicării interumane. Aceasta din urmă are o valoare universală în orizontul istoric al omului, fie că este vorba despre regimuri opresive, fie că se au în vedere experiențe ale relaxării și democrației. Mesajul profund umanist formulat de Mihai Șora apare într-o succesiune de cărți, cele mai multe scrise la maturitatea târzie, fără grabă, ale căror titluri spun destule despre propunerile autorului: Despre dialogul interior. Fragment dintr-o Antropologie Metafizica (1947), Sarea pămîntului (1978), A fi, a face, a avea (1985), eu & tu & el & ea sau dialogul generalizat (1990) și Clipa și timpul (2005). Reflecția lui la dialog și la comunicarea umană îl apropie oarecum de gânditori europeni contemporani precum Jürgen Haberman și Emmanuel Lévinas, oricâte alte lucruri i-ar diferenția.

Ceea ce s-a observat mai puțin este că, în felul lui, Mihai Șora a jucat în România postbelică rolul unui Jan Patočka, fără a împărtăși însă destinul trist întruchipat de finalul vieții aceluia. Chiar dacă Șora nu a fost una dintre vocile protestatare românești în deceniile stalinismului dejist ori în cele ale neostalinismului de coloratură naționalistă de mai pe urmă, el nu s-a remarcat nici prin alianțe discutabile cu autoritățile comuniste. În timpuri grele, a păstorit cu un indiscutabil gust și erudiție o colecție de carte deloc costisitoare și accesibilă prin tirajele de masă, apropiind de pasionații de toate condițiile sociale capodoperele culturii universale. Când vremurile au fost mai puțin încremenite, începând să curgă la vale, căutând noi forme de împlinire socială și politică, Mihai Șora a știut să joace și un rol oficial, fără ca prin aceasta să se compromită moral. Dimpotrivă, el a devenit acum activ și publicistic, și civic, arătând clar că senectutea nu obligă la retragere în vreo carapace și la încremenire în forme hieratice.

Suntem încă în preambulul unor hermeneutici comprehensive și inspirate ale operei filosofului, chiar dacă toamna lui 2016 marchează centenarul nașterii acestui intelectual atât de viu, plin de eleganță, care consfințește prin însăși realitatea lui un noroc de destin și o vitalitate cu totul specială, a vieții, ca și a vocației.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.