Fără îndoială, în momentul de față, autorul despre care este cel mai dificil să scrii este Mircea Cărtărescu. Și asta nu pentru că volumele sale nu ar fi interesante, adeseori provocatoare, nu pentru că nu ar fi, realmente, evenimente (mai mici sau mai mari), cît mai ales din cauza soclului impunător pe care a fost amplasat scriitorul, cu multă solemnitate, de un număr destul de mare de ani și care îl izolează aproape total de o receptare pe cît posibil obiectivă, lăsîndu-l pradă unor reflexe tot mai mult clișeice. Este interesant de văzut cum o combinație de opinii critice avizate, de poziționări ale diverșilor poli de influență culturală, de materiale care țin mai mult de o reclamă (foarte eficientă și profesionistă) a unei case de editură, de texte mai degrabă superficiale, dar abundente, în mass media au conturat acest profil de statuie vivantă. Discuția despre clișeizarea și osificarea clasicilor literaturii noastre încă nu și-a stins ecourile în timp ce prezentul aruncă o nouă provocare în arenă, cea a noilor clasici. Este o discuție spinoasă și extrem de complexă care nu își are locul într-o simplă cronică, dar contextualizarea în acest caz prezintă o pondere cel puțin atît de mare cît cea reprezentată de analiza critică directă a textului. Cred că în lipsa unei distanțe temporale suficiente este imposibil de încercat un diagnostic pertinent, abia peste cîteva decade putîndu-se pune în discuție, cu o minimă obiectivitate nemimată, amplitudinea figurii autorului care în prezent domină autoritar topul preferințelor critice din România.
Opera lui Mircea Cărtărescu, profilul său de autor, vine direct din anii ’80. Ani crunți în istoria României, ani care implicit pentru cultură au fost ani de privațiuni, mizerii și tentative solitare de rezistență mascată. Dar, aproape ca întotdeauna în astfel de perioade, teribila presiune negativă acumulată la toate nivelurile a dus în literatură și la apariția unor texte uluitoare și la conturarea unui curent care continuă să fie identificat prin referire la perioadă: optzecismul. Caracteristicile sale paradoxale dau seama și despre o maximă apetență pentru ceea ce atunci reprezenta marginalul, interzisul, pentru ceea ce se afla în afara interesului oficial asumat în literatură. De la postmodernismul preluat mai degrabă prin lecturi fragmentare și deloc sistematice (în lipsa unor traduceri coerente și în prezența unei cvasi-totale neconectări la surse de informare externe în cea mai autistă perioadă a României moderne) și reforjat într-o formulă românească cu profund caracter local, pînă la apetența pentru opere culturale la granița acceptării ideologice. Să ne amintim veritabilul cult pentru filmele lui Tarkovski, apetența pentru fantastic și științifico-fantastic, ecourile puternice, chiar dacă deformate, ale new age-ului.Textele optzeciste originale ale decadei sînt, dincolo de marea diversitate a formelor, unite sub semnul unei vitalități vînoase, o explozie de imaginație, de experimente în zone în care literatura noastră se aventurase arareori. Parodieri, pastișări, explorări onirice, mixturi de fantastic și științifico-fantastic, trasări de noi granițe ale marginalului, jocuri și încrîncenări, totul într-o notă serioasă, cu un fel de convingere că doar acest suflu nou, care turbionează tot ceea ce a reușit să străbată cortina de fier ideologică alături de o descendență locală, asumată nu fără o serioasă doză de ironie, e capabilă să ofere o salvare pentru literele române. Din această forjă spectaculoasă vine direct Mircea Cărtărescu, autorul care sintetizează cel mai bine spiritul și valorile epocii. Volumele sale din acei ani le consider și acum cele mai valoroase, cele mai acute, cele mai rezistente și cele mai semnificative. Valoarea lor extraordinară nu a trecut neobservată, de la aprecierile făcute mai degrabă reținut înainte de ’89, autorul ajungînd foarte rapid un preferat al criticii și al cititorilor care rezonau direct și genuin. De aici pînă la preluarea în marele mecanism de edificare a actualului soclu au fost o serie de pași, dar opera sa își are rădăcinile înfipte solid în acest teritoriu de început. E imposibil să vorbești despre noile volume omițîndu-le pe cele de acum trei decenii.
Mircea Cărtărescu este genul de autor care, de fapt, scrie un singur text. De fapt, care construiește o singură lume, un singur univers ficțional. Chiar și cărțile sale non-ficționale se înscriu în această construcție extrem de elaborată și extrem de coerentă. Spațialitatea, raportările, personajele, modul de iluminare și modul de reacție, incidențele axei temporale, coloristica, ideologia, frazarea, totul se omogenizează într-un ansamblu care deja a devenit spectaculos. Desigur, textele care compun acest ansamblu nu sînt egale ca valoare, dar, prin fluxul intern creat, chiar și textele superficiale își trag sînge din cele semnificative, reușind să oblige oarecum cititorul la o raportare în trepte, existînd mereu în spate un fundal mult mai generos al ansamblului operei.
Foarte mulți critici au pornit în comentarea noului volum de povestiri, Melancolia, de la diverse paralele cu celebrul și lăudatul Nostalgia, apărut în urmă cu treizeci de ani. Este imposibil să nu faci acest prim pas. Titlul, ales ca un ecou direct, ca un sofisticat joc de oglindire peste ani, sugerează de la început și fără perdea această conexiune. Tipul de proze propuse, de asemenea. Dar între cele două apar și diferențe, chiar semnificative, izvorîte atît din distanța mare dintre apariții, cît și din modificarea contextului apariției.
Melancolia cuprinde trei texte, Punțile, Vulpile și Pieile. Două povestiri și o nuvelă, dacă ar fi să încercăm o aproximare care, în cazul paginilor lui Mircea Cărtărescu, are o totală irelevanță, prozatorul propunînd alte tipologii de construcție, profund personale. Sînt texte relativ scurte, dacă ar fi să ne raportăm la ultimele volume, surprinzător de lungi dacă ar fi să ne raportăm la volumul de acum treizeci de ani. Tot relativ la acesta se poate constata că volumul este mult mai omogen, cele trei proze fiind foarte strîns legate printr-o serie de de corespondențe directe sau subterane, propunînd aproape un roman prin tematica comună. Inclusiv ordinea textelor este importantă, fiind practic o dezvoltare a unei idei și a unui gest.
Melancolia este un volum foarte cărtărescian. Poate cel mai cărtărescian de pînă acum. El înglobează obsesii, tehnici, motive, imagini recurente în toate volumele de proză semnate de autor pînă în acest moment și mărci stilistice puternice relevante pentru absolut toate paginile operei sale. Și cred că aceasta e principala valoare a volumului. Dacă dorești să descoperi un portret complex al lui Mircea Cărtărescu, e suficient să lecturezi această nouă apariție. Și tot aici rezidă principala sa vulnerabilitate, legătura mult prea puternică cu restul operei. Dacă Nostalgia era o proclamație puternică, un act de luare în posesie a unui nou teritoriu, dacă acela era un volum cu forță de impact, Melancolia este un gest de colonizare a spațiului deja ocupat. Primul instaura un univers. Acesta îl detaliază și îl nuanțează. Desigur, Melancolia rezistă ca volum independent, dar autonomia sa în acest caz e redusă, pentru un cititor care nu cunoaște măcar cîteva dintre textele anterioare ale lui Mircea Cărtărescu, mizele sînt sensibil reduse. Aici este mai degrabă o probă de uluitoare virtuozitate stilistică, decît un act de afirmare artistică.
Cele trei proze sînt structurate în jurul binecunoscutei obsesii de recuperare a tărîmului copilăriei prin extrapolarea într-un teritoriu paralel, la limita dintre metaforic și oniric, o explorare empatică a teritoriilor psihologice, afective și culturale care ne definesc. Prima povestire este un amplu studiu situațional, lipsa mamei (și în mult mai mică măsură a tatălui) și solitudinea indusă și autocultivată a copilului. Al doilea text reia obsesiile pentru dublu, amplificîndu-le pe două axe, cea a fraților aproape îngemănați, și cea a existenței unui dubluri în negativ. Fratele își salvează printr-un joc transcris din ficțional în realitate sora, care este o completare directă a sa, acceptînd o schimbare de rol cu un dublu al său în negativ. Al treilea text e o explorare a adolescenței, a corespondențelor mentale din această etapă, a oglindirilor succesive și a tendinței de creare a diferite atitudini și persoane. E un rezumat confuz pe care îl livrez, dar textele lui Mircea Cărtărescu, prin definiție, nu se pretează reducțiilor. Ceea ce este cu adevărat spectaculos este nivelul la care a ajuns autorul în ceea ce privește manipularea empatiei, modul în care propune un imaginar stufos și personal și reușește să îl conecteze la cel individual al cititorului, modul în care avansează în text prin aproximări succesive și extrapolări, refuzînd orice gest net, construind în spirală, precum ascensiunea pe scările unui turn.
Poate cel mai reprezentativ element pentru Melancolia este scriitura. Aici Cărtărescu se ridică la nivelul pe care îl atinsese în Levantul prin construcția impecabilă a frazei și prin spectaculoasa utilizare a vocabularului. Există un timbru poetic veritabil în fiecare paragraf, există o muzicalitate și un ritm care dictează lectura și care, aidoma unei incantații, atrag în text. Modul în care autorul descrie și surprinde lumina și umbrele este excepțional și ridică elementul vizual la un nivel de broderie pe care l-am întîlnit arareori în literatura noastră. Fără a exista similitudini directe, se poate vorbi de o apropiere de Mateiu Caragiale în ceea ce privește grija pentru descriere și sonoritate. Mircea Cărtărescu reușește performaţa deloc la îndemînă de a umple pagină după pagină de descriere fără a plictisi, fără a se repeta, reușind din simple tablouri minuțios elaborate să creeze acțiune. Melancolia este în multe privințe un lung poem, o explorare onirică greu reductibilă la canoanele tradiționale ale prozei.
Unde Melancolia e vulnerabilă, e la contextul apariției. Nostalgia explora și exploata o serie de locuri comune bine înrădăcinate la nivelul de receptare al cititorilor epocii, preluîndu-le, amplificîndu-le, solicitînd și primind empatie. Treizeci de ani mai tîrziu, Mircea Cărtărescu rămîne solidar cu aceleași coordonate. Este posibil ca pentru cititorii născuți după 2000, ca să nu mai vorbim de viitorii cititori născuți acum, aceste ancore în realitatea trecutului comun să nu mai aibă același impact, iar textul, care se bazează excesiv pe aceste conexiuni, să nu mai funcționeze. El va reuși să supraviețuiască livresc, fără doar și poate, alimentîndu-se din descoperirea întregii opere de către cititori, dar va funcționa pesemne mai mult ca o mică bijuterie stilistică, decît ca un convingător volum independent, un fel de text rezervat cunoscătorilor. Desigur, este posibil să mă înșel în totalitate. Cu siguranță, în acest moment este un text superb, seducător, un exercițiu al melancoliei după un timp pierdut, dar mereu prezent în identitatea noastră, al unei copilării definitorii. Ce îi va rezerva trecerea timpului rămîne de văzut.