Margot/Henri

Margot/Henri

Sînt în acest moment în proza românească cîţiva, puţini, pesemne doar cît să-i numeri pe degetele unei mîini, autori pe care îi recunoşti după doar cîteva fraze, fără să fie nevoie să mai cauţi numele de pe copertă, fără să eziţi între nume care ştii că şi-au încercat pana în trasee similare. Diana Adamek este unul dintre aceşti autori cu o semnătură atît de personală încît nu e nevoie să mai creionezi volute inutile de cuvinte încercînd să-i subscrii unei anumite patine date de o apartenenţă la vreun gen, la un curent, nemarcaţi de obsesii înrădăcinate într-un oarecare conştient colectiv şi neatinşi de idiosincraziile momentului literar sau politic. Diana Adamek este un nume pentru că în primul rînd, şi înainte de a fi altceva, este un stil. Volumele sale, fie ele de eseuri, într-un sens în care teoria literară, critica sau istoria literară sînt vizitate în elegante piruete de ludică inteligenţă, fie de proză, o proză atinsă în cel mai înalt grad de plăcerea pur poetică a contemplaţiei frazei, se subscriu aceleiaşi voci dedată la preţioase broderii frazistice, punînd însemnul heraldic al stilului deasupra oricărei atingeri timpurii a substanţei.

În urmă cu un număr de ani, scriind despre Pădurea mătuşii Clematis, aproape că îi refuzam titulatura de roman, preferînd mai degrabă o lectură în cheia unui elegant poem. De altfel, oricine a trecut, chiar şi într-o diagonală plonjată, printre volumele ficţionale ale autoarei, nu are cum să nu fi remarcat tipul de conexiune pe care textul îl impune cititorului. Diana Adamek scrie cu intensitate, cu o febrilitate care transpare în pagină, într-un joc complex impus de o permanentă tensiune intuită undeva în fundal, nerostită, dar mereu anticipată, şi popasul apoape lînced într-un etern prezent al naraţiunii, care flanează printre materialităţii opulente, descrise şi enumerate trîndav, opulent. Adio, Margot, cel mai recent roman propus de autoare, rafinează această scriitură într-o construcţie încă şi mai elaborată.

A rezuma romanul înseamnă în acest caz a prezenta firul narativ, dar fără a spune mai nimic despre subiectul romanului. Căci a spune despre Adio, Margot că este povestea capului lui Henric al IV-lea, retezat post-mortem în timpul revoluţiei franceze şi mai apoi salvat de o jună de la profanare, şi a dialogurilor acestuia cu pictorul Sébastien le Vieux, blestemat oarecum la imortalitate şi în acelaşi timp un fel de copil al capului, a spune despre roman că se întinde pe 222 de ani (cu un minim efort editura ar fi putut să întindă şi romanul pe un număr similar de pagini, ceea ce ar fi propus un interesant efect) şi că include un număr foarte mare de personaje mai degrabă episodice, precum şi un noian de întîmplări, în fine, a spune că se mizează pe cîteva voci narative care confluează într-una principală, care este cea a capului, dar care este ceva mai mult decît capul unui fost rege bearnez, ei bine, înseamnă să nu spui mai nimic semnificativ. Adio, Margot este o naraţiune care se demonstrează prin excelenţă a fi meditativă şi descriptivă. Este un monolog. Şi un dialog la care eşti invitat să participi prin tăcere. Ca cititor. Este un coniac vechi pe care îl bei nu pentru că ai dori să simţi efectul alcoolului, ci pentru că îţi place să simţi cum se desfac alene pe palat aromele subtile şi crezi că percepi cum vibraţii ale lichidului se duc înspre vîrfurile degetelor.

Adio, Margot este un roman istoric (într-un fel, cu siguranţă mai mult decît Vasco da Gama navighează) scris la timpul prezent. Indiferent de distanţa temporală, Diana Adamek scrie la prezent, ceea ce impune o alerteţe a ritmului într-o flagrantă şi plăcută contradicţie cu ritmul derulării evenimentelor. Atunci cînd gesturile se consumă, acţiunea se petrece fulgurant, dar pregătirea momentului este elaborată, ornantă, ridicată deasupra gesticulaţiei propriu-zise. Paginile se încarcă astfel de o opulenţă barocă a detaliului şi a enumerării, secondate de o frazare care ştie să folosească repetiţia, contrapunctul şi inversiunea cu o precizie chirurgicală. Este extrem de vizibilă plăcerea autoarei de a plonja în vizual şi de a se răsfăţa în detalii şi în construcţii cu impact vizual. E o scriitură care aminteşte de Salammbô-ul lui Flaubert, de prerafaeliţi, de Klimt, dar o scriitură modernă, contemporană, post-postmodernă, conştientă prea bine de tehnicile sale, şi în acelaşi timp veche, ancorată într-un prezent al realismului magic, şi încă mai veche, cochetînd cu decadenţa şi opulenţa lumii încă aflate într-o belle époque. Lectura romanului nu este neapărat uşoară întrucît necesită în acelaşi timp concentrare pentru a putea urmări traseul şerpuitor-înşelător al frazei şi în acelaşi timp presupune o stare de reverie absolut necesară pentru a digera trecerea în planul real al naraţiunii care este întotdeauna o meditaţie a secvenţei, o detaşare de evenimenţial. Pentru mine, Adio, Margot este, la fel ca şi precedentele volume, un poem.

Pentru că modul în care trebuie citit este cel în care se citeşte poezia. „Sunt regele, sunt vântul, sunt timpul care trece“, se încheie romanul. Şi cred că fiecare cititor ar trebui să pornească în lectură de aici, de la această ultimă filă, pentru a deschide orizontul receptării în această cheie care permite o mai bună integrare iniţială în universul volumului. Cartea se parcurge nu pe firul evenimentelor, ci pe firul trăirilor.

Diana Adamek reuşeşte în Adio, Margot o performaţă remarcabilă, ţesînd o frazare absolut impecabilă şi în acelaşi timp spectaculoasă, o frazare ancorată în cuvinte simple, deloc exotice – şi poate tocmai de aici şi mirarea de a produce un efect atît de subtil şi surprinzător de îndepărtat de ceea ce sîntem obişnuiţi să primim de la prozatorii noştri –, frazare care deschide înspre un alt tip de lectură. Autoarea reuşeşte să scrie cea mai poetică proză, fără a cădea nicio clipă în manierismele galeş-leşinate care au tarat acest gen pînă la exasperare în proza românească şi nu numai. Este o probă de virtuozitate şi sensibilitate care se savurează, la fel ca orice lucru preţios şi diafan, cu atenţie, în doze mici, rezervîndu-ţi plăcerea de a descoperi una dintre cele mai atipice, inedite şi valoroase apariţii editoriale ale anului.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.