Volumul lui Florin Irimia, Misterul mașinuțelor chinezești, se potrivește ca o mănușă atît în ceea ce privește perfecta încadrare într-una dintre liniile – sau poate chiar obsesiile – prozei românești de astăzi, cît și în ceea ce privește interesul mai general al generației născute la mijlocul anilor șaptezeci. Recent, povestind în cîteva grupuri cu prieteni mai tineri, născuți după Revoluție sau mult prea tineri la momentul respectiv, am constatat că lumea pe care eu (și sînt convins că și colegii mei de vîrstă) o țin minte cu o intensitate și culoare aparte este mai degrabă subiect de fabulații și idei preconcepute livrate aproape sigur prin stereotipuri repetitive din presa de consum și lozinci ieftine. Lumea României comuniste, a României ceaușiste, este totuși mai mult decît zece locuri comune, cinci lamentații și o mare pată neagră pe care trebuie să o decupăm cu foarfeca din trecutul nostru. Aceste decenii puse atît de des la colț în ultimii ani sînt în bună măsură explicația a ceea ce sîntem acum și o recuperare a lor este obligatorie. Prozatorii români au sesizat situația și multe dintre titlurile recente stau mărturie acestui plonjon recuperator. Generația mea are cu siguranță și obligația de a lăsa o imagine cît mai acurată a trecutului. Fără partizanat și idei preconcepute, o mărturie la prima mînă, trecută prin filtrul istoriei comune. O parte din autori au preferat abordarea perioadei propunînd subiecte mari, mize cu evidente conotații simbolice și explicative. Alții au preferat abordarea, mult mai sensibilă și mai convingătoare la nivel personal, de reîntoarcere în copilărie, de reanimare a anilor formatori. Florin Irimia este, în acest sens, un exemplu aproape de manual.
Misterul mașinuțelor chinezești este un volum care numără 40 de povestiri. Textele, deși pot funcționa foarte bine și independent, ca povestiri, se coagulează fără nici un fel de piedici într-o construcție firească de roman. Firul cronologic, unitatea personajelor, identitatea vocii naratoriale, constanța și consistența universului proiectat, toate secondează firesc această etajare și amplificare a volumului. Oricum, în acest caz, a vorbi despre un ciclu articulat de povestiri sau despre un roman modifică extrem de puțin situația, în esență avînd o lume (și un text) construită din episoade narative. Dacă vorbim despre capitole sau episoade este secundar.
Florin Irimia recurge la o formulă consacrată, dar deloc epuizată, pornind cu aer proustian în căutarea timpului pierdut. Dincolo de preambulul pe care îl făceam mai sus, miza prozatorului este în primul rînd personală. Desigur, anii optzeci sînt fundalul extrem de puternic al acțiunii, personaj implicit și detaliat al narațiunii (plus cîteva momente de la începutul anilor nouăzeci), dar Misterul mașinuțelor chinezești nu se vrea o frescă. Textele se leagă între ele construind din deconstrucția memoriei (asumat fabulatorie) un personaj: naratorul. Această prelungire declarat ficțională a autorului este subiectul și obiectul volumului. Personajul este construit modern, vocea la persoana întîi singular neîncercînd să fie cea a copilului din momentul desfășurării evenimentelor, ci cea a adultului care îmbracă pielea de demult, dar recurgînd la meditații mature, la observații pshihologice complexe și o permanentă conștientizare a dublului timp prezent: cel al acțiunii și cel al scrierii. Această telescopare dă un efect de profunzime și claritate care coagulează întregul text. Și în același timp un aer de tristețe aproape inevitabil în acest tip de demers. Oricît de simpatice, oricît de vesele și năstrușnice sînt amintirile, sau oricît de false, naratorul adult nu poate scăpa de umbra trecerii timpului și de eternele întrebări legate de cum ar fi fost dacă lucrurile s-ar fi produs altfel? Cum aș fi fost eu în acest moment?. Chestiune de retorică și în același timp atitudine perfect naturală și credibilă. Acesta este capitolul la care Misterul mașinuțelor chinezești reușește sudarea perfectă cu cititorul – emoția simplă. Locul în care putem empatiza fără a fi necesar să elaborăm sentimentul, fără transferuri simbolice sau mari alegorii. Florin Irimia reușește un ton simpatic și acaparant, dar iremediabil melancolic. Și nu cred că de vină este factologia (părinți divorțați, deceniu plin de frustrări mai mult sau mai puțin explicite), cît perspectiva asumată. Tocmai aici personajul volumului devine uman, credibil și potențează dintr-o dată lumea întregului text într-una credibilă și imediată cititorului.
Multe laude pentru scriitura lui Florin Irimia, poate tocmai pentru că nu are nimic special de scos în evidență. Avem un prozator pe care citindu-l îl aprobi, pur și simplu ca formulare. Este o frazare firească și un paletar de cuvinte firești. Absolut nimic nu iese în evidență, și tocmai acest aspect firesc și aparent simplu este atît de dificil de obținut încît nu pot decît să laud calitățile profesorului ieșean, care pare să pună în pagină un întreg arsenal teoretic despre scriitura care trebuie să urmeze tonului și culorii. Misterul mașinuțelor chinezești poate fi un exemplu pentru toți cei care mai continuă să creadă că a avea o scriitură bună înseamnă frazare lungă și nenaturală, jocuri lingvistie cam la tot al treilea cuvînt și poetizare extremă a limbajului. Paginile clare și riguroase ale volumului au suficientă forță, culoare și chiar poezie, din simpla, dar inteligenta manipulare a modului de a nara la care recurge Florin Irimia.
Cum este România anilor optzeci în Misterul mașinuțelor chinezești? Nu cred că trebuie să dau aici un răspuns. Interesantă ar fi o alăturare a mai multor astfel de volume și o analiză în paralel. Cel de față reușește să fie credibil și veridic. Dar experiența constă tocmai în lectura acestei reanimări a unei lumi, nu în descriptarea și adnotarea ei.
Bildungsroman pînă la un punct, meditație melancolică și mărturie, Misterul mașinuțelor chinezești este un volum care, chiar dacă nu va aduce neapărat ovații, este excelent scris, extrem de plăcut la lectură și, pentru mine cel puțin, lansează un prozator de mare forță.
Victor Cubleșan
Florin Irimia, Misterul mașinuțelor chinezești, Editura Polirom, Iași, 2017