Spirit ludic prin excelență, Vasile Gogea scrie poezie cu dezinvoltură speculativă într-o gramatică/lingvistică pentru care el însuși stabilește reguli de funcționare și de expresie a cuvântului rostit, dezvoltând idei și meditații asupra existenței sale poetice, a poetului retras în sine ca într-o cochilie de melc: „Mă închid în sinea mea/ și aștept să vină vara/ să mai ningă, să mai stea.// Și răsare soare luna/ pe un cer de mucava/ întrebându-mă întruna/ oi mai fi fiind ceva?” (După 23.625 de zile dăruite de Dumnezeu…).
Metafora melcului retras în propria-i cochilie, din care iese cu anume precauție, scoțând ochii din vârful coarnelor cu care privește lumea, admirând-o sau disprețuind-o, receptând-o de fapt în detalii grotești, este asumată propriei condiții ființiale, scriindu-și astfel poezia aparent glumeață dar în substratul său, gravă și chiar dramatică: „În casa melcului poet/ un verb se tot conjugă/ dar versul marelui profet/ nu poate să-l ajungă” (Casa melc-poetului). Discursul e parodic având trimitere insinuată la Luceafărul eminescian, și astfel rezonând, pe altă coordonată interpretativă, cu drama melcului din, nu mai puțin celebră, baladă a lui Ion Barbu. Vasile Gogea nu este însă un baladist. Ba, dimpotrivă. Are predilecție pentru concentrarea de tip afioristic: „Sunt/ atât de departe/ de casă/ încât/ numai murind/ mă mai pot/ întoarce” (Sunt), construind lejer, din segmente rapsodice, un fel de biografie a poetului-melc, raportat la mediul proxim – Melcul și greierele; Furnica și melcul; Melcul și ariciul etc, micro-fabule cu final de tip moralizator: „Închis în galbenu-i cocon/ și ronțăind frunze de dud/ gândea un vierme de mătase:// «ce bine o mai duce melcul,/ aud/ că are două case:/ una de vară – o rulotă/ cu care umblă liber/ vara toată// și una de iarnă – termoizolată/ în care, mare becher,/ doar hibernează/ și visează»” (Melcul și viermele de mătase). Crează astfel cicluri tematice între care cel filologic/lingvistic pare a fi cel mai substanțial în speculațiile sapiențiale pe motivele ortografiei (?!), căutând a da definiții de tip parabolic: Exerciții simplificate de calcul propozițional poetic. Așa în Punctul; Virgula; Acolada; Semnul întrebării („Spânzurătoarea/ de sub care/ tocmai a evadat/ răspunsul/ condamnat la moarte…”). E o poezie calmburescă în construcție dar sub aspectul acesta al jocului de cuvinte sunt sedimentate reflexii și meditații existențiale, evocatoare, cât se poate de grave (uneori cu acutizări memorialistice în istorie): „Între nordul memoriei/ și sudul din vis/ cercetez/ hărțile singurătății.// Punctele cardinale/ ale Ființei/ sunt la locul lor.// Drumurile cruciaților/ sunt corect marcate.// Chiar și marșul bunicului/ în Siberia” (Atlas).
Ultimele volume (cele mai recente): Din gramaTEMAtică (2016), Din caietul melcului (2023) și antologia 65 ani și propoieziții (2018), fixează în peisajul liric actual (nu doar clujean) imaginea unui poet solitar, insolit chiar, retras în cochilia universului său livresc, pe care îl sondează, îl desenează, de fapt îl recompune de fiecare dată, cu anume insistență, în variate ipostaze ale acestuia („mai dă și tu/ un semn de viață,/ o durere,/ chiar dacă nu mai am/ dinți,// o viziune/ despre lume,/ despre moarte, despre timp,// o bucurie/ mică” (eU către Eu).
La prima vedere totul pare dezvoltat dintr-un amuzament colocvial, pe care îl întreține cu o paradoxală suculență verbală, când, de fapt, avem a face cu o poezie de reflexii grave asupra condiției vieții și morții: „E fără sens/ să aduni moartea cu moartea/ sau/ viața cu viața.// E ca și cum/ ai încerca să faci/ o sumă/ din infinituri” (Șirurile…). Și, tot așa, într-o aparentă notație mucalită asupra faptul diurn, îl aflăm pe poet în ipostaza de polemist cu memoria istoriei recente care a distorsionat destine; parabola trenului istoriei contemporane în care se simte urcat fără voie, încifrează tocmai sensul unei deveniri umane/sociale falsificate: „Trenul/ se oprește fără nici un motiv/ apartent/ exact/ în mijlocul celui mai lung viaduct/ dintre/ Salva și Vișeu.// O noapte deasă –/ deasupra/și dedesubt.// Nu se poate coborî:/ nu e nici o parașută,/ nici măcar umbrele/ destule.// Deodată,/ aud un cor bărbătesc/ de sub viaduct: «hei-rup, hei-rup/ cad stânci ce fier/ în lupta dusă de brigadier…»” (Stop-cadru pe viaduct).
Toată poezia lui Vasile Gogea este un spectaculos joc de cuvinte în expresia cărora răzbate spiritul pamfletar rafinat al unei conștiințe acut sensibilizate în contextul actualității, retrasă discret precum melcul în fragila sa cochilie.
Constantin Cubleșan