Literatura română postbelică față cu reacțiunea

Literatura română postbelică față cu reacțiunea

Ion Simuț, Literaturile române postbelice, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017.

 

În ultimele două decenii, istoria literaturilor din centrul și sud-estul Europei au beneficiat de sinteze admirabile, cum ar fi The Columbia Guide to the Literatures of Eastern Europe Since 1945 și The Columbia Literary History of Eastern Europe Since 1945, ambele semnate de Harold B. Segel, sau History Of The Literary Cultures Of East-Central Europe Junctures And Disjunctures In The 19th And 20th Centuries (patru volume tipărite între 2004 și 2010 și editate de Marcel Cornis-Pope și John Neubauer). Dacă e să adăugăm acestora recent apăruta Romanian Literature as World Literature (coordonat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian), putem afirma liniștiți că existența tuturor premiselor și a cadrelor teoretico-instituționale de care am avea nevoie pentru demararea unor amănunțite studii comparative, transnaționale și interdisciplinare sunt deja bine sedimentate pentru explorările autohtone ale următorului deceniu.

Din păcate însă, departe de a participa la dezvoltarea sistematică a disciplinei literare în spiritul globalizării digitale, noul proiect marca Ion Simuț (mai curând istoricizat decât istoric) nu privește înspre orizonturile cercetării actuale decât prin lentilele mai tânărului și deja invocatului său coleg, Andrei Terian. Și asta doar ca un soi de minimă trecere în revistă. De altfel, cu toate ambițiile proiectului demistificator, adevărul e că autorul nu pare să vadă dincolo de granițele propriilor contribuții. Merită reținută, în schimb, periodizarea propusă de Simuț pentru literatura postbelică: 1. martie 1945 – decembrie 1947 – o etapă de tranziție între două dictaturi; 2. 1948 – martie 1953 – etapa stalinistă sau a socialismului de tip sovietic; 3. 1953 – martie 1965 – etapa desovietizării spre un socialism național; 4. 1965 – iulie 1971 0 etapa liberalizării perverse; 5. 1971 – decembrie 1989 – socialismul dinastic.

Demistificator, ziceam, fiindcă în prim-planul cercetării sale stau, desigur, cele patru literaturi române postbelice. Avem de-a face, deci, nu cu o singură literatură română, ci cu mai multe serii paralele (geografice, tipologice, istorice și politice). Greșesc însă cei care văd aici un soi de inovație metodologică, fiindcă, deși e gata să reveleze – în ciuda tradiției noastre estetice – natura multiplă a obiectului de studiu, Simuț nu se arată deloc interesat de deschiderea unei dezbateri privind pluri-perspectivismul instrumentelor de lucru. Or, seria definită drept politică e elaborată și analizată fără a trimite la discuțiile despre estetica politicii ori politica esteticii, în termenii lui Rancière, o referință astăzi de neocolit în analiza ideologiilor literare. Orice altceva s-ar mai putea spune despre el, criticul de la Oradea rămâne, înainte de toate, un excelent cronicar al fenomenului literar. Reflecțiile conceptuale din spatele demonstrațiilor sale nu constituite nimic altceva decât generalizarea observațiilor cercetătorului empiric sau, pentru a nu crea confuzii, aș zice că noțiunile cu care operează sunt rezultatul unor operații metonimice, dacă vreți, prin care anumite reacții psiho-sociale („cei care spun/cei care nu spun”) sunt erijate la rangul unor atitudini scripturale.

Deși pleacă, repet, de la ipoteza spulberării unui mit (existența unei singure și unitare literaturi române), Simuț nu construiește patru tipologii literare, ci, mai curând, patru categorii mentalitare. Și asta fiindcă pornește de la efectele pe care anumite atitudini psiho-sociale le-ar fi avut asupra ipostazelor auctoriale și, bineînțeles, asupra producțiilor scriitorilor români postbelici – literatura oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă. Una peste alta, autorul pare să livreze o scurtă istorie politică a comunismului literar românesc în care contextul generează textul. Inexplicabilă se dovedește a fi, în condițiile date, lipsa analizei reacțiilor scripturale postbelice: investigarea, adică, a modalităților în care scriitorii au reacționat, artistic vorbind, în fața sau în urma războiului încheiat în 1945.

Analiza ideatică atinge însă cote mai rarefiate atunci când autorul observă, de pildă, că Mircea Dinescu face trecerea de la exilul interior – cel al exuberanței tinereții – la cel exterior, aflat de partea revoltei autentice. Din păcate însă, metamorfoza e imediat tradusă în termenii conduitelor ideologice: din moment ce patru sunt tipologiile inventariate, poetul nu putea trece decât de la evazionism la subversivitate și, în cele din urmă, de la subversivitate la disidență. Între documentar și filosofie morală (vezi, în mod special, „Antologia demnității scriitorului român”), viziunea criticului operează, paradoxal, în limitele unei paradigme funcționaliste. Motiv pentru care, deși urmărește relațiile dintre instituțiile politice, cum ar fi partidul, cenzura ori securitatea și acțiunile autorilor români, nu putem vorbi aici de o istorie socială a sistemului literar românesc.

O mică monografie îi dedică criticul lui Paul Goma, reprezentant prin excelență al literaturii disidente. Un interesant și bine-venit excurs prin câteva mostre de istorie orală precedă inventarierea instanțelor de disidență literară de „dinainte de Paul Goma”, acest „Soljenițîn român”. Capitalul cultural pe care scriitorul îl acumulează s-ar transfera, crede Simuț, și asupra semnificației simbolice a operei celui care a scris Ostinato. Analizate sunt nu doar resursele memorialistice ale lui Goma, ci și obsesiile stilistice ale autorului român, capitol în care, tocmai datorită faptului că lucrează în interiorul unei singure serii politice (disidența), criticul semnează pagini de admirabilă acuitate analitică. Scrise cu propria viață, continuă Simuț, romanele lui Goma ar da seama – de la copilăria întunecată până la sergentul împins pe buza prăpastiei – de sentimentul opresiv al infernului existențial. Nu mai puțin interesant e capitolul comparatist despre Nicolae Labiș (localizat, ideatic vorbind, între Rimbaud și Maiakovski), pentru care „lupta cu inerția” oscilează între euforie și militantism, ori cel despre mult studiatul Cerc Literar de la Sibiu. Fals discurs despre „fenomenologia relației dintre scriitorul român și puterea politică”, ultimul capitol demonstrează nu doar instabilitatea modelului său teoretic, ci și inaderența autorului în raport cu transformările literaturii extrem-contemporane. Pentru că știm, cel puțin de la Jameson încoace, că postmodernismul și discotecile sfârșitului anilor ’90 nu fuseseră (sau nu doar singurele) responsabile de relativismului moral ori de nihilismul cultural al producțiilor capitaliste.

Culmea e totuși că, odată cu apariția noului său volum, cel care debutase cu Diferența specifică devine, fără dram de îndoială, cel mai important nume din sfera analizei literaturii române sub comunism.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.