Ștefan Manasia continuă valul douămiiștilor care au reapărut cu volume noi în 2017 și, la doi ani după Cerul senin (Charmides, 2015), cel de-al cincilea volum al său, vine cu o carte de poeme de dragoste, Gustul cireșelor, publicată tot la editura Charmides. O carte despre care autorul spune că nu s-a cristalizat programatic, ci s-a scris de la sine, în momentul în care acesta lucra la o colecție de proză scurtă. Poemele introduse în volum sunt de fapt mailuri, note scrise într-un carnețel sau pe laptop, către și pentru Irina, iubita autorului, care a fost astfel prima cititoare a poemelor și căreia îi este și adresată dedicația de la începutul cărții.
Titlul volumului face referire la filmul lui Kiarostami din 1997, în care gustul cireșelor echivalează cu energia vieții, cu dorința de a trăi, așa cum e teoretizată de unul dintre personaje, care încearcă să-l convingă un alt personaj să nu se sinucidă. Manasia este un cinefil declarat și își asumă această dimensiune cinematică a textelor, într-un interviu cu Andra Rotaru vorbind despre măsura în care poemele lui se apropie și se îndepărtează de film: „Poemele au propria lor mişcare. Păstrează şi, uneori, potenţează sugestia unui film, au o anume pregnanţă vizuală, o intensitate cinetică, un flow cu care mă tot joc, ajungînd la dereglaje pe care le găsesc utile sau ba.” În cartea de acum se creează o rețea de referințe cinematografice, de la animațiile lui Miyazaki, până la fimele lui Pasolini sau la cadrele tarkovskiene, dar aerul cinematic al volumui nu vine doar din aceste intertexte, ci și din ritmul poemelor, din secvențele poetice sau din imaginile pe care autorul le construiește. Acestea sunt vii, în mișcare, pentru că cinemaul este adevărul văzut de douăzeci și patru de ori pe secundă. Totodată, toate aceste imagini sunt puternic senzorializate, ca și cum ar fi puse pe o peliculă de 35 mm, așa cum reiese și din următoarele versuri: „Prefer/ Apa unui izvor abia ițită-n crevase/ Filtrată prin frunzele-ncărcate de tannin,/ Prefer o țigară tare și, prinzîndu-te pe tine/ De mînă, lipindu-mi-te de piept,/ Avînd liber tot cîmpul visual, să trimit/ Glonțul termic înspre Hăituitorii/ Atrași de feromonii noștri/ Pînă în liziera de aici.” (pp. 53-54)
La fel ca în volumele precedente, pelicula pe care se imprimă poemele lui Ștefan Manasia este una translucidă. Realitatea, mediul cotidian, imediat, se transparentizează și în spate încep să se perceapă alte lumi, exotice, antice, uneori pixelate, care se suprapun perfect peste universul primar și care transpar la suprafață printr-un adjectiv, printr-un vocativ, printr-o asociere: „În secolul cînd/ Eu mă ocupam cu pirateria/ Și tu călăreai/ Deghizată/ Pe spinarea unui asin/ Coborai/ Dinspre Memphis/ Spre Babilon.” (p. 18) Și poate tocmai pentru că scriitura lui Manasia se construiește dintr-un bricolaj de imagini cinematice, cotidiene, dar cu referințe livrești, muzicale, cinematografice, științifice, istorice, versul său este unul baroc, șerpuind inteligent printre aceste intertexte și imagini. Adesea, autorul se folosește și se joacă cu formulări canonice, cărora le dă o turnură contemporană, așa cum face cu incipitul Iliadei: „Cîntă, zeiță, langoarea ce-i cuprinse/ Chitara lui Asaf Avidan.” (p. 75) Noutatea discursului lui Ștefan Manasia vine, însă, în acest volum din emfaza pe care el se ridică, din sentimentul pus în text fără niciun grad de precauție, fără nicio constrângere estetică: „Carnea pe mine/ A ars de atîtea ori, Irina, ca a sărmanilor/ Incendiați de fanaticii lumii./ Am căutat dragostea în mărăcinișuri/ Ademenit de trandafiri și putreziciune./ De atîtea ori m-am prefăcut mort, între/ Dărîmături, oprindu-mi sîngerarea/ Cu palmele unite pe abdomen/ Ca adolescentul lui Salinger: am plâns/ Mări de crustacei și viermi inelați.” (p. 32)
Este nevoie de curaj pentru a scrie un volum de poeme de dragoste pe un asemenea ton. Ștefan Manasia pare să transmită mesajul că poezia de dragoste nu poate fi scrisă într-o altă tonalitate decât aceasta, exaltată, care izbucnește în fiecare vers fără să aibă timp să-și piardă puterea pe parcus. O tonalitate intimă și totodată asumată ca să audă toată lumea, care nu se teme să-și cânte iubita astfel: „Am să te ridic de miliarde de ori/ De la pămînt și am să te rostesc, Irina./ Tu și rochițele tale florale,/ Tu și fluturii ochilor,/ Tu și vocea armonioasă/ Din multivers./ Tu și sînii tăi de argint,/ Demni și curioși ca pisicile./ Tu și sexul tău delicat,/ În urmă cu milioane de ani/ Sintetizat/ În oceanul gînditor al planetei/ De unde ai venit.” (p. 56). Ștefan Manasia nu greșește folosind această formulă, pentru că reușește să aducă o atmosferă proaspătă a poeziei, demonstrând că „dragostea regenerează/ Celulele, castanii înfloresc a doua oară.” (p. 49)