De data asta, Academia Suedeză a lovit cuiul drept în floare. Greu de contestat sunt meritele literare ale lui Kazuo Ishiguro, deşi te poţi gândi că în Marea Britanie trăiesc scriitori mai vrednici decât el, lăsaţi, deocamdată, să mai aştepte (eu aş fi mers, de pildă, pe Dame A. S. Byatt); pe de altă parte, cu toate că aparţine indubitabil literaturii engleze, laureatul are o ascendenţă alogenă, deci o dimensiune a personalităţii care i-a permis Comitetului Nobel să rămână fidel evidentei sale aplecări spre discriminarea pozitivă. Premiul, după comunicatul Academiei, a fost atribuit unui scriitor care „în romane de mare forţă emoţională, a dezvelit abisul de sub sentimentul nostru iluzoriu al comuniunii cu lumea.” Acest autor se cere abordat cu circumspecţie, în special când se pune problema identităţii sale naţionale, care, după cum singur o afirmă, este mai mult engleză decât japoneză. Când eroului din When We Were Orphans, crescut la Shanghai şi înconjurat de chinezi, japonezi, nemţi sau americani, i se atrage atenţia că ar putea deveni „un fel de corcitură” la maturitate, el îşi întreabă unchiul: „How do you suppose one might become more English?” Aceasta este ideea pe care se întemeiază aproape toată opera lui Ishiguro: măsura în care trăsăturile identităţii naţionale sunt transmise ereditar ori pot fi dobândite prin studiu şi educaţie. Această întrebare informează cel mai des şi studiile dedicate operei lui, poate prea uniform focalizate asupra trăsăturilor japoneze ale scriiturii, în special subtilitatea şi fineţea.
Kazuo Ishiguro (n. 1954, Nagasaki) nu este un romancier prea fecund. De la debutul din 1982 cu A Pale View of the Hills şi până acum a publicat şapte romane; cel mai nou, The Buried Giant, a fost recent tradus la Editura „Polirom” de către Vali Florescu (el este, de altfel, un autor „Polirom”, unde i-au apărut toate tălmăcirile în română, deşi pe primele şi le-a adjudecat „Univers”, în zilele ei de glorie de dinaintea privatizării). Alte titluri notabile sunt An Artist of the Floating World (1986), The Remains of the Day (1989), The Unconsoled (1995), When We Were Orphans (2000) şi Never Let Me Go (2005). Nu încape îndoială că romanul cel mai apreciat (câştigător al Premiului „Booker”) este Rămăşiţele zilei, a cărui popularitate se datorează şi excepţionalei pelicule realizate de James Ivory, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale. Vâlvă a stârnit şi Să nu mă părăseşti, inclusă de revista Time, la un moment dat, printre cele mai bune 100 de romane în limba engleză, dar care, după părerea mea, este o carte dezamăgitoare: fineţea analizei psihologice şi buna cunoaştere a naturii umane sunt date peste cap în partea a doua a naraţiunii, când cititorul are surpriza de a descoperi că personajele sunt de fapt clone, trăind într-un fel de pepinieră pentru reproducerea şi recoltarea organelor umane. Prin urmare, iarăşi eterna întrebare a literaturii SF, dacă fiinţele cu inteligenţă artificilă pot dezvolta trăiri şi sentimente omeneşti.Trebuie consemnat că popularitatea lui Ishiguro în UK este de dată relativ recentă: nici Randall Stevenson, nici J. D. Taylor, în panoramările lor ale prozei britanice din a doua jumătate a secolului trecut, nu suflă o vorbuliţă despre el.
În A Pale View of the Hills este interesantă necredibilitatea narativă văzută din perspectiva „spaţiilor mentale” . Ni se demonstrează cum cititorul poate stabili versiunea adevărată a poveştii chiar dacă autorul autodiegetic preferă să propună două poveşti paralele, aparent neconectate. Necredibilitate narativă găsim şi în romanul When WeWere Orphans , care poate fi citit prin prisma teoriei lumilor posibile. Ea se obţine prin combinarea unei lumi imaginare cu realul ficţional, fără ca naratorul să sublinieze deosebirile dintre ele. Confesiunea naratorului încalcă adeseori contractul fiduciar, distorsionând adevărul, ascunzând unele aspecte, cosmetizând faptele şi obligând lectorul să-l suspecteze de nesinceritate şi să adopte o strategie de lectură sceptică (The Remains of the Day). Acelaşi lucru se întâmplă cu Künstlerromanul (fals) An Artist of the Floating World, în care imaginea artistului propusă de autor este pusă faţă în faţă cu cea pe care, din cauza neîncrederii în discursul ficţional, şi-o construieşte cititorul.
Prin urmare, Rămăşiţele zilei rămâne piesa de rezistenţă a operei lui Ishiguro. Însăşi existenţa acestui roman propune un paradox: se abordează în el, indirect, situaţia politică a Europei în anii interbelici şi manevrele de culise ce urmăresc scoaterea Marii Britanii din alianţele politico-militare tradiţionale; or, cel care o face este un japonez naturalizat, care, după criteriul naşterii, ar fi aparţinut tocmai taberei adverse. Relaţia dintre autor şi narator – majordomul Stevens, reprezentant al unei profesiuni tipic englezeşti, care priveşte evenimentele cu un înalt grad de inconştienţă, cel puţin parţial prefăcută – este şi ea oarecum stranie. Ar fi fost de crezut că un astfel de personaj putea fi creat, cu atâta autenticitate şi atât de convingător, numai de un concetăţean al său, intelectualiceşte superior, crescut în mijlocul acelor realităţi tipice. Faptul că, pe lângă că provine dintr-o ţară în care respectarea ierarhiei sociale este sacrosantă, ridicată la nivel de cult, Ishiguro a beneficiat de o educaţie britanică totală, i-a fost, fireşte, de mare ajutor. Ishiguro îşi alege ca centru reflector conştiinţa unui bărbat devotat necondiţionat unei meserii care-l situează irevocabil pe poziţia de observator tăcut. Tranşa de experienţă redată de el în roman este strict determinată de apartenenţa la o categorie profesională pentru care stratificarea socială este nu numai necesară şi firească, ci şi acceptată cu mândrie. Stevens este un „narator creditabil” doar în măsura în care are un caracter fundamental onest: altminteri este împovărat de prejudecăţile şi tabu-urile castei, care-l fac să vadă lumea prin ochelari de cal. Narat, prin urmare, la persoana întâi, romanul conţine rememorarea de către Stevens, în câteva etape, a evenimentelor petecute la reşedinţa Darlington Hall în anii ce preced Al Doilea Război Mondial. Rememorarea o face în timpul unei călătorii cu automobilul noului stăpân (american, deci discret dispreţuit) în regiunile vestice ale Angliei, în căutarea, figurat vorbind, a sprijinului iluzoriu oferit de acest trecut, personificat de domnişoara Kenton, fosta sa colegă de la conac. Stevens este de părere că datoria unui „gentleman al unui gentleman” este să rămână mut şi neobservat, dar să înregistreze totul. În timpul petrecut la Darlington Hall, el se convinge de faptul că marile hotărâri legate de problemele lumii întregi nu se iau în săli publice sau la conferinţe internaţionale, ci „în intimitatea şi liniştea marilor case din această ţară”. Istoria îl atinge cu aripa ei în momentul când Darlington Hall găzduieşte un dineu la care participă persoane politice interesate de posibila aliniere a Marii Britanii la politica Axei. Rămânând impasibil, el tezaurizează aceste momente ca beneficii ale meseriei sale. Un alt fir narativ (strâns împletit cu primul) ne arată felul cum acelaşi spirit al detaşării şi neimplicării îl împiedică să permită relaţilor sale cu domnişoara Kenton să ia o turnură mai omenească, poate chiar sentimentală, cu toate că între ei se crease o afinitate certă, a cărei nerodire o va regreta mai târziu. Geniul lui Ishiguro constă în abilitatea de a-l face pe cititor să perceapă sufletul eminamente generos, dar închistat, al omului complex ascuns în spatele platoşei de convenienţe sociale. Darlington Hall este o prezentare metonimică a Angliei în timpul războiului şi a declinului ei postbelic. Roman foarte englezesc, în special datorită figurii lui Stevens şi a calităţilor acestui personaj – laconismul, discreţia, comportarea flegmatică, ascunderea trăirilor proprii – Rămăşiţele zilei demonstrează totuşi, convingător, cum sentimentele sinelui, al familiei şi al identităţii culturale pot fuziona, ilustrând investiţia de sentiment a individului în istoria naţională şi în interpretarea trecutului. Dar se spune că Ishiguro face analiza conştiinţei de clasă, a aderenţei la ierarhii şi a nostalgiei englezeşti după trecut cu o precizie de stampă japoneză, procedeu folosit şi în povestirile sale timpurii de inspiraţie niponă. Dat fiind că toate romanele lui Ishiguro (cu excepţia ultimului) sunt naraţiuni la persoana întâi, admirabil este felul în care autorul reuşeşte să se strecoare în mintea personajului- narator, controlându-i gândurile şi limbajul specific.
Nu se ştie ce ne va oferi în continuare cariera de romancier a lui Kazuo Ishiguro. Dar sunt convins că mulţi scriitori, mari şi mici, privesc cu jind şi nostalgie la cărţile scrise de ei mai la începutul carierei, pe jumătate conştienţi că nu le vor putea egala valoarea.