Iustin și frumoasa fără nume

Iustin și frumoasa fără nume

Nimeni nu este nedumerit sau intrigat pentru că nu există o istorie a poeziei române a primelor două decenii de după 1989, cel puţin nu una completă, complexă şi mai presus de toate veridică în sensul sintetizării unei imagini de ansamblu care să suporte consacrarea canonică. Şi nimeni nu ştiu să îşi propună la modul serios un astfel de proiect. Distanţa faţă de momentul analizat este prea mică, perioada, extrem de tulbure. Dacă în ultimii ani ai comunismului era plauzibil şi fezabil să proiectezi o astfel de încercare, de sistematizare a unor decade apropiate, este perfect rezonabil să recunoaştem că mutaţiile, influenţele şi contorsionările din viaţa literară recentă încep să se sedimenteze abia acum într-un desen care e departe de a fi complet revelat. E un pariu riscant să speculezi care autor va mai fi citit sau amintit peste cincizeci de ani. Momentan, există puncte de fascinaţie. Puncte de atracţie în jurul unor figuri care, acum, primesc un iz de legendă literară. Unele vor supravieţui. Altele, desigur, se vor pierde. Printre aceste figuri pregnante ale unei perioade turbionare – care s-a dorit o reaşezare a unor valori (estetice, morale, doctrinare), dar pare să se transforme tot mai mult într-o restartare a întregului sistem cultural – se numără fără tăgadă şi Iustin Panţa. Poet de veritabil talent, personalitate puternică, neoromantică, un destin tragic. Toate ingredientele necesare pentru a-l transforma într-o imagine pe care toţi literaţii (şi nu numai) care l-au cunoscut o evocă sub pecetea unui act care are în aceeaşi măsură legătură cu istoria, cu anecdotica şi discreta aureolare a unei figuri magnetice a timpului său. Cartea lui Alexandru Uiuiu, Iustin, nu este despre acestea, ci dintre acestea.

Iustin are şi un subtitlu care ar putea fi explicativ: o proză despre o poezie. Dar volumul prozatorului bistriţean nu este uşor de etichetat. Ar putea fi un roman, ar putea fi memorii, ar putea fi un jurnal, ar putea fi o suită întreţesută de proze scurte. În realitate, construcţia ansamblului porneşte de la o necesitate resimţită dureros, aşa cum cititorul o constată nu după multe pagini, cea de exorcizare. Preotul stropeşte pereţii caselor bîntuite cu apă sfinţită. Mediumul s-ar părea că face fumigaţii cu salvie. Scriitorul pătrunde în încăperile golite ale trecutului pentru a le reconstrui, pentru a repovesti şi, implicit, remodela memoria. Alexandru Uiuiu îşi construieşte întreg volumul ca o suită de rememorări ale unor episoade care curg oarecum într-o ordine cronologică (dar ordinea aceasta este supusă implicit nesistematizării memoriei afective) împărţite în două planuri, urmate apoi de o suită de adaosuri. Pe de o parte, avem evocarea şi construirea figurii lui Iustin Panţa, pe cealaltă linie o poveste de iubire între narator şi o foarte, chiar foarte tînără, domnişoară al cărei nume rămîne nerostit, nescris, pînă la final. Iar după acest final, sub impulsul de netăgăduit de a contura încă şi mai pregnant figura prietenului dispărut, Alexandru Uiuiu adaugă cîteva texte (proză, poezie, teatru) mai vechi pe care le-a semnat, toate dedicate sau inspirate de Iustin Panţa. Personal, aş fi preferat dacă le-ar fi regrupat într-un volum secund, distinct, fiind destul de evident corpuri alogene în raport cu textul principal şi legate de acesta mai degrabă sentimental, din perspectiva autorului, decît printr-o conexiune estetică. Există aproape palpabile diferenţe de ton, de atmosferă, diferenţe care nu avantajează o lectură angajată. Tocmai de aceea mă voi referi exclusiv la Iustin, fără a mai vorbi şi despre aceste adaosuri care sînt marcate, spre înlăturarea oricărei confuzii, cu titlurile volumelor precedente din care fac parte.

Iustin Panţa a murit stupid, într-un accident de maşină stupid. Dar pentru Alexandru Uiuiu „moartea lui a fost un extrem act de politeţe, răspunsul pozitiv la o invitaţie anonimă pentru un drum care onora oameni care nu-l iubeau dar care aveau nevoie de el“. Prozatorul reconstruieşte figura poetului din piese, din episoade narate simplu, dar vibrant. Din fiecare pagină se simte că nu avem de-a face cu un simplu exerciţiu descriptiv, ci cu un plonjon extrem de direct şi riscant într-o lume profund personală, personalizată şi semnificativă în fiecare detaliu. Există o delicateţe a amănuntului, o emoţie care transpare din grija aproape părintească a prozatorului de a atinge nota potrivită. Evenimentele narate variază de la gesturi şi situaţii banale la anecdote sau întîmplări de-a dreptul spectaculoase, dar fiecare cadru are particularitatea de a fi interesant prin unghiul în care e dezvăluit. Suma aceasta de întîmplări devin prin pana lui Alexandru Uiuiu speciale, conturînd figura lui Iustin Panţa extrem de viu, extrem de puternic. Autorul cochetează pe jumătate serios cu postura în care îşi construieşte din memorie prietenul dispărut. „Iustin este un zeu“, scrie Uiuiu, şi afirmaţia este parţial glumă, parţial recunoaştere, parţial declaraţie de creator ambiţios. Figura lui Iustin Panţa iluminează o lume a anilor nouăzeci şi douămii în care autorii par să mai aibă ambiţia marilor proiecte, în care literatura este în permanenţă artă cu A mare, în care mizerabilismul nu e o figură de stil, ci un mod impus de viaţă. Pentru cititorul care a experimentat, chiar şi parţial sau tangenţial, acele momente, este o reîntoarcere într-o lume care tocmai apune şi pe care are şansa de a o retrăi ca extensie a unei figuri pasionante. Alexandru Uiuiu este un prozator cu experienţă şi cu o serie de reuşite la activ, dar aici pare să izbutească cea mai convingătoare lucrare a sa. Stilul epurat, direct, tonul melancolic, dar temperat în afara oricărei stridenţe ieftine, totul concură pentru a alcătui o scriere extrem de solidă şi antrenantă. Prietenia dintre cei doi scriitori îşi arată surprinzător puterea prin capacitatea aparentă a lui Iustin Panţa de a influenţa scriitura lui Alexandru Uiuiu. Cei care îşi amintesc volumele poetului vor nota că acea focusare în jurul „lucrurilor simple“ pare să funcţioneze şi aici, înfrînînd apetitul pentru digresiune al prozatorului, şlefuindu-i frazarea.

Dar pe cît de evocatoare şi deschisă e partea care-l include pe Iustin, pe atît de surprinzătoare e povestea de amor. Şi aici avem acelaşi evident background de alungare a demonilor din amintiri, dar istoria este evident mult mai puţin cunoscută decît în cazul precedent. Suprapunerea celor două linii narative ar putea părea forţată la o primă vedere, dar Alexandru Uiuiu reuşeşte să le întretaie şi lege pornind tocmai de la un dialog despre iubire pe care l-a avut cu Iustin Panţa. Volumul devine astfel, in extremis, şi o meditaţie despre iubire, despre cum iubeşti în prietenie şi cum iubeşti carnal, erotic. Figura feminină e prezentată cu ceea ce ar trebui să fie duioşie, amărăciune şi plăceri amestecate cu regrete, dar realitatea este că Uiuiu reuşeşte să pună în pagină, pesemne involunar, un personaj ciudat, poate, contorsionat, cu o psihologie obscură şi tocmai de aceea fascinant. Povestea de dragoste trăieşte în pagini în primul rînd prin dinamica de cuplu, prin reacţiile la reacţii, prin aplecarea aproape compulsivă a eului narator de a se motiva psihologic şi de a explica psihologic. Şi aici penelul prozatorului e fin şi subtil, şi aici există pasaje de o simplitate şi supleţe remarcabile, dar, dincolo de atenţia descriptivă, peisagistică, accentul cade pe interioritate, pe nerostitul personajelor şi nescrisul autorului. Există în permanenţă un subsol în care simţi impulsul de a adnota şi explicita ceea ce rămîne în afara dorinţei auctoriale de a fi relevat despre personaje.

Alexandru Uiuiu spunea despre volum că ar fi o proză despre o poezie. Eu cred că se înşeală, cred că volumul în ansamblul său funcţionează ca o elegie, ca un poem funerar despre iubire. Sînt pagini întregi în care autorul reuşeşte să ţină discursul într-o zonă în care textul pare că se dizlocă din zona naraţiunii şi intră în logica neexplicită a poeziei.

Iustin este un volum care îşi va avea cititorii săi. Cititori speciali care simt nevoia să şi-l amintească pe Iustin Panţa, care simt nevoia să se întoarcă spre o viziune teribilistă, apoape romantică şi implicit fascinantă despre poezie, sau care pur şi simplu au nevoia de a pătrunde într-un excurs poetic despre perenitatea iubirii. Nu ştiu în ce măsură exorcizarea a fost mai importantă decît scriitura, dar Alexandru Uiuiu reuşeşte aici pesemne cel mai convingător volum al său, puternic şi foarte personal.

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.