Cu ochii aţintiţi spre nord-est, către Europa modelor şi modelelor culturale, literatura argentiniană n-ar trebui deloc să aştepte benedicţiunea pontifilor parizieni, madrileni etc. Pentru că idoli ca Ernesto Sábato, Julio Cortázar, Abel Posse, Alejandra Pizarnik influenţează ei înşişi minţile cititorilor şi scriitorilor europeni din ultimele decenii. Asta pentru a nu mai evoca măreţia monstruoasă, exotismul erudit ascunse în cele şase litere ordonate fix aşa în venerabilul canon occidental: B o r g e s.
Un astfel de scriitor iconic, excelent receptat în spaţiul britamerican sau francofon este tînăra prozatoare Mariana Enriquez. S-a născut la Buenos Aires în 1973. Este profesoară la Universitatea Naţională din La Plata, dar şi jurnalistă culturală. Enriquez a publicat povestiri în The New Yorker şi în antologia Granta. Bestsellerul ei, Ce-am pierdut în foc (Las cosas que perdimos en el fuego), apare în româneşte în 2017 (colecţia „musai” a editurii ART) şi e tradus iscusit de Marin Mălaicu-Hondrari (el însuşi prozator, influenţat de literatura experimentală latino-americană).
Ce-am pierdut în foc adună douăsprezece povestiri de o argentinitate intensă, obsesiv-compulsivă, devoratoare. Subiectele ar putea deraia uşor în lirism, dar Mariana Enriquez scrie percutant ca un reporter din şcoala lui Hemingway. Destine sordide, pauperitate, moştenirea regimurilor dictatoriale, crime şi perversiuni, inechitate socială, dereglaje psihice sînt înregistrate printr-o scriitură cinic-neutră, cu binevenite accente feministe. Feminismul, nuanţat şi disciplinat ca un comando paraşutat în pampas, e marota autoarei, după cum altădată marxismul/ comunismul/ anarhismul respira prin porii marilor literatori sud-americani. Dar feminismul Marianei Enriquez nu-i unul teoretizant-steril, conceptual – cum m-am săturat să întîlnesc în arta şi literatura occidentale. Are, în schimb, funcţie expresivă. E un nanorobot medical aflat în misiune pe arterele lumii: Argentina machistă, violentă şi crudă o scanează şi o raportează permanent.
Vocile femeilor, adolescentelor sau fetiţelor din povestiri te marchează, fizic-dureros. E un univers de care, odată ce iei act, nu te mai poţi elibera. Şi care te obligă – cititor masculin feminin sau transgender – să-ţi porţi zile în şir ruşinea de a fi contemporan experienţelor ficţionalizate aici. Enriquez propune infernul ca sinonim al Argentinei recente (asta însemnînd de la începutul anilor 1990 pînă-n prezent).
Sînt poveşti care privilegiază terifiantul, monstruosul, diferenţa alienantă, dereglajul. Poveşti amplasate abil în interiorul subculturilor urbane, al grupurilor periferice şi damnate. Fie că decolează din fantasticul sumbru al lui Poe sau Lovecraft, din horrorul triumfal al unui Stephen King ori din realvisceralismul unui Roberto Bolaño, Mariana Enriquez scapă nepedepsită. Influenţată de maeştrii demonicului literar, încorporîndu-le natural tehnicile narative, ea îşi construieşte propriul univers gata alterat. Autotelic însă damnat. La fel, recunoşti, în paginile antologiei, teme şi subiecte legate de cinema sau de pulsiunile nekro ale reţelei (vezi povestirea Verde roşu portocaliu dedicată subculturii hikikomori, părţii ascunse a internetului, puştilor înghiţiţi de lumea jocurilor violente, a crimelor transmise în timp real). Unele povestiri par autobiografie deghizată, transmit o candoare zgîriată permanent de rău (Casa Adelei, Hostería).
E o proză, spuneam, care te obligă să iei act şi te implică. Ajungi, cititor blazat, să ţii de mînă Copilul jegos (eroul maltrat şi ucis ritualic al povestirii omonime) şi chiar să simţi arsurile şi mirosul de carne şi limfă din textul final care dă titlul volumului, Ce-am pierdut în foc. Ultima piesă epică e un manifest feminist feroce, o înscenare apocaliptică regizată savant: ce-ar fi dacă într-o bună zi femeile abuzate şi-ar provoca arsuri, şi-ar mutila corpurile şi ar înlocui frumuseţea cu o hidoşenie protectivă? În fiecare dintre povestiri există un moment al declicului, în care lucrurile o iau razna şi realitatea îşi modifică parametrii. Ca şi cum un virus extraterestru ar împinge actanţii în inima întunericului (În ape negre, cum proroceşte o altă povestire emblematică), către ritualuri de magie neagră, crimă, demenţă, aneantizare. Pînă şi unul din rarele texte senine, erotizantul Pînza de păianjen, se face releul unei profeţii imolatoare, într-un univers în care normalul şi paranormalul, visul şi insomnia coexistă. Iar spectrele, prietenii imaginari, apariţiile demonice (Piticul clăpăug, criminalul infantil evocat într-altă povestire), zombies sînt, de fapt, florile crescute din humusul însîngerat de tartorii Argentinei.
Crimele devoalate, pentru prima oară, în Despre eroi şi morminte şi Abaddón, exterminatorul, romanele lui Ernesto Sábato, sînt cercetate din nou, revăzute şi adăugite în povestirile din Ce-am pierdut în foc, proiectilul literar lansat de Mariana Enriquez. Provocînd un incendiu dinspre Buenos Aires spre metropolele literaturii globale.