Indie

Indie

Am crescut cu filme româneşti incomprehenibile şi cu blockbustere americane. De primele se ferea cam toată lumea, pentru cele din urmă puteai oricând să strângi o gaşcă şi să mergi la cinema. Spre finele anilor ’90, cinematografele aveau o regulă: trebuiau să fie măcar doi oameni ca să înceapă proiecţia. Şi uite aşa le clasificai automat: filmele mai de nişă sau în altă limbă decât engleza erau în altă categorie, puteai să le vezi dacă aveai cel puţin un complice. Mi-a luat ceva vreme să aflu etichetele pentru filmele astea aflate tot timpul în pericol de-a rămâne neproiectate. Când filmele româneşti au început să fie mai digerabile, pe la începutul anilor 2000 (Filantropica e exemplul clasic), şi ele au intrat, de voie, de nevoie, în aceeaşi categorie. Apoi, a apărut internetul şi toată povestea s-a mutat online. Filmele alea neprofitabile pentru cinematografe puteau fi acum găsite („vânate” e probabil cuvântul mai bun) la nu ştiu ce useri, pe nu ştiu ce site-uri. Ca şi filmele mai obscure, cele mai noi producţii româneşti erau nişte rarităţi: se găseau greu, în copii de o calitate îndoielnică. În plus, era clar că unele din aceste filme (să zicem, Occident) nu semănau cu entertainment-ul hollywoodian tipic. Cu ce semănau, atunci? În primii ani ani ai anilor 2000, ele păreau să se apropie de estetica middlebrow a unui altfel de cinema, uneori american, alteori provenit din alte părţi ale lumii, pentru care se inventase în Statele Unite un nume scurt şi expresiv – indie.

Aş putea zice că am o relaţie ciudată cu Noul Cinema Românesc, una bazată pe o neînţelegere. L-am iubit fiindcă îmi închipuiam tot felul de lucruri false despre el. De pildă, mi-a păsat mai puţin de Hârtia va fi albastră fiindcă nu juca după regulile filmului independent – la urma urmei, un indie era mai tot timpul plasat în prezent, nu se răfuia cu istoria recentă. Din această neînţelegere, a rămas totuşi ceva: ideea că un film trebuie să surprindă o situaţie actuală, şi trebuie s-o facă mai ales prin intermediul dialogului şi al personajelor. (Până la urmă, Moartea domnului Lăzărescu exact asta face.) Situaţia modestă a cinematografiei române i-a obligat de multe ori pe regizorii autohtoni să respecte această formulă. Cu bugete mici, nu poţi face film istoric la scară mare şi îşi ies nişte filme de gen aproximative. Există însă un motiv pentru care în România nu se poate face film independent, dincolo de diferenţele între studio system-ul american şi finanţarea centralizată pe sistem european: o anumită raportare la canon. În Statele Unite, cinemul independent, cu fetişul lui pentru ideea de autor, s-a inspirat atât din acel New Hollywood al anilor ’70 (pe care până la un punct îl continuă), cât şi din cinemaul de artă european al anilor ’60. În România, unde Noul Cinema Românesc a legitmat aceeaşi preocupare excesivă pentru auteurism, s-au schimbat modelele, dar ele sunt încă predominant europene (modernismul târziu e înlocuit de un alt modernism târziu, cum e cel al lui Bresson) sau ţin de un cinema de artă internaţional din care filmul american, sub aproape orice formă, lipseşte. Această identitate pe care regizorii români şi-o asumă n-ar conta atât de mult dacă n-ar funcţiona şi ca o scuză, sub forma take it or leave it: ori înţelegi filmele pe care le fac după regulile lor, ori nu le înţelegi şi gata. Dacă un film nu respectă principiile narative ceva mai clasice ale unui film american, ni se spune: tocmai asta era ideea. Şi uite aşa, personajele devin insondabile, iar dialogurile ajung să fie lacunare sau sunt construite după o logică a acumulării şi a repetiţiei.

Forţând uşor termenul, s-ar putea spune că în România s-a făcut totuşi cinema independent. Există regizori care au început prin a-şi finanţa singuri filmele, aşa cum făceau regizorii americani în anii ’90 – cazul tipic e cel al lui Corneliu Porumboiu, care a adoptat în lungmetraje un stil total diferit de tot ce însemnă indie. Există regizori care nu ţin de Noul Cinema Românesc şi care s-au simţit atraşi de stilistica flamboaiantă a unui anume tip de indie – e cazul lui Florin Piersic Jr. (în majoritatea filmelor lui) sau al lui Andrei Creţulescu (în scurtmetrajele Bad Penny şi Kowalski). În aceste două cazuri, indie înseamnă de fapt Tarantino. (Cinemaul românesc e un cinema de băieţi. Băieţii vor să fie cool.) Un film ca Planşa, pe de altă parte, arată ca un indie, dar cam asta e tot – suprafaţa e frumoasă, miezul e de melodramă improvizată. Poate singurul film românesc care ar merita cu adevărat titulatura de film indie e Elevator al lui George Dorobanțu, cu cele două personaje ale lui, cu situaţia lui simplă, cu bugetul lui minimal, cu soluţiile pe care Dorobanţu reuşeşte să le găsească pentru a exploata spaţiul claustrofob în care se petrece acţiunea. Şi, din nou, ajută şi dialogurile, adaptate după piesa de teatru cu acelaşi nume a lui Gabriel Pintilei.

Până la urmă, ideea de indie e numai o idee. Se pot face filme independente foarte proaste cu cele mai bune intenţii. Important e standardul: accentul pus pe dialoguri, conflictul bine conturat de la început (nu construit din aluzii sau lăsat să penduleze ambiguu şi după terminarea filmului, după reţeta cinemaului de artă), deschiderea spre formule mai comerciale, lipsa de pretenţii. Iar cinemaul românesc are nevoie de un astfel de standard în actuala lui perioadă, care e una de tatonări. Au început să apară şi filme de gen, dar ele sunt precaute: Orizont, de pildă, încalcă convenţiile Noului Cinema Românesc în perimetrul sigur al unei poveşti care ţine de canonul literar. (Un pas înainte, unul înapoi: jos cu principiile prea rigide, trăiască un anume „cinema de calitate”!) Când aceleaşi reguli sunt abandonate pentru a dinamiza acţiunea, pentru a practica un soi de realism mai spectaculos, cum se întâmplă de exemplu în Lumea e a mea, dialogul (mult, improvizat) nu e la înălţimea stilului. Acestea sunt şi cele două mari probleme ale filmelor care încearcă să se rupă de formula Noului Cinema Românesc: paşii mici şi siguri la nivelul formei, plus o fascinaţie pentru dialogul improvizat. Prima e explicabilă, fiindcă regizorii care şi-au format deja un stil se reinventează greu. Cu a doua, lucrurile sunt un pic mai complicate: ceva esenţial pare să lipsească, cum ar fi impresia că regizorul are realmente ceva de spus despe subiectul filmului pe care îl face.

Spre finele anilor 2000, filmele româneşti au început din nou să fie incomprehensibile. Ele sunt mai elegante, mai conceptuale, dar tot incomprehensibile. De această criză au profitat şi profită în continuare acei regizori care n-au intrat de la început în gaşca restrânsă a NCR-ului. Ceea ce par să spună ei e că reţeta e valabilă, trebuie doar schimbate unele ingrediente. Poate aşa o fi. Pe de altă parte, poate discuţia e purtată în termeni greşiţi: se vorbeşte prea mult despre cinema, despre funcţiile lui, despre limitele reprezentării. Poate trebuie reînceput de la mize mai simple: de la personaje, de la situaţii, de la dialog. Avem nevoie de un cinema care să scape de obsesia Noului Cinema Românesc.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.