Anul acesta redacția noastră împlinește 75 de ani. Zâmbind, am putea spune că este un eveniment important pentru că se întîmplă o singură dată. Sau, că peste alți 75, vom fi mai bine pregătiți. Realitatea este că redacția, deși întinerită și împrospătată simțitor, a simțit și simte permanent nu atît presiunea moștenirii pe care o reprezintă deceniile trecute, cît importanța sentimentului de apartenență la ceva cu greutate, ceva remarcabil. Steaua a reprezentat (și îndrăznim să spunem că încă o mai face) o mișcare, un reper semnificativ în cultura noastră. Ne-ar fi plăcut să marcăm momentul într-o manieră mai festivă, mai apăsată, dar în vremurile de astăzi ești silit să te mulțumești cu ce ai. Iar dacă partea financiară necesară unui festin de proporții epice nu a fost niciodată o marcă a redacției, autorii de valoare nu au lipsit niciodată. Anul 2024 este, prin urmare, un an în care autorii redacției celebrează, prin textele lor de mărturisiri, rememorări, evocări, o istorie stelară.
Sîntem cu toții obișnuiți cu conexiunea aproape mașinală: „Steaua lui Baconsky”. Este, în definitiv, cel care i-a dat direcția, numele, primul lustru și primul renume. Dar regretatul poet, mort în marele cutremur din ’77, a stat la cîrma redacției doar circa cinci ani. În ultimii 70 de ani, Steaua a avut doar patru redactori-șefi sau directori (titulatura avea să se schimbe, sensul nu): A.E Baconsky, Aurel Rău, Adrian Popescu și Ovidiu Pecican. Iar din acești 70, 41 au fost sub cârma lui Aurel Rău. În timpul „domniei” sale, revista a prins conturul serios, profesionist pe care sperăm că îl ducem intact mai departe. Realitatea este că, dacă există un nume care să fie legat definitiv, prin fire fără număr, ascunse sau la vedere, de Steaua, acesta este al lui Aurel Rău. Firesc, așadar, să luăm în mînă cu emoție și curiozitate volumul pe care poetul îl propune sub pavăza omagierii celor 75 de ani, volum de interviuri care se lărgește peste cîteva decade.
Aurel Rău, Interviuri este un tom impunător apărut prin grija Adei Blendea și lui Ilie Rad – desigur, sub supravegherea lui Aurel Rău. Volumul cuprinde aproape toate interviurile acordate de poet (care a eliminat, s-ar părea, doar cîteva care prin întrebări erau redundante), răspunsuri la anchete literare și o a treia parte intitulată generic Diverse, unde sunt reunite varii documente, mărturisiri, materiale pentru radio și TV, dar și (cel mai interesant) un interviu realizat de Aurel Rău cu Yasunari Kawabata.
Ada Blendea și Ilie Rad au realizat o treabă impecabilă. Volumul a fost aranjat unitar, colaționat, are toate notele necesare, are un indice de nume și unul de instituții. Iar prefața semnată de Ilie Rad mă scutește în mod normal de această cronică, fiind un text explicativ, dar și lucid-analitic, care reușește să surprindă (fără vanitate) foarte exact spiritul, sensul și profunzimea cărții. Mă voi mulțumi, prin urmare, mai degrabă cu impresia de lectură lăsată.
Interviuri reușește să prezinte trei tablouri. Unele care, inerent, se suprapun, dar care uneori diverg și surprind. În interviurile riguros aranjate cronologic transpar trei imagini: cea a lui Aurel Rău, cea a Stelei și cea a lumii literare românești. Aurel Rău nu a fost niciodată un poet ignorat. Și totuși, nu a fost niociodată un favorit al criticii. I s-a recunoscut talentul, i s-a recunoscut locul, dar, dacă te apleci cu atenție, vei observa o critică respectuoasă, nu caldă. Și asta e ciudat. Pentru mine, Aurel Rău este unul dintre poeții care au fost vîrful de lance al Reconquistei. Al recîștigării literaturii și valorilor acesteia într-un moment în care nu mai rămăsese mare lucru din ea. Într-un deșert ars de soarele toxic al realismului socialist, înveninat de obediențe și secătuit de efectiva suprimare fizică a valorilor (cărți înlăturate din biblioteci și autori înlăturați din viață), Aurel Rău a pus semințele pentru întoarcerea spre poezia adevărată. Poezia sa este subtilă (surprinzător de subtilă, dacă luăm în considerare contextul), profundă, delicată și extrem de atent lucrată ca imagistică, ca limbaj, ca formă. Aurel Rău este un poet care s-a inspirat și a vibrat din operele celor mari. Cititor asiduu și fervent, el este și traducătorul modelelor sale (nu directe, ci ca intenționalitate a artei poetice): Constantin Kavafis, Antonio Machado, Saint-John Perse, Matsuo Bashō. Aurel Rău nu este un poet al intuiției. Al sentimentului care se cere brusc transpus în pagină. Este un autor foarte bine ancorat în teoria literară, cu o extrem de vastă bibliotecă în spate, un autor cerebral care își gîndește, cîntărește și analizează cu o surprinzătoare acuitate critică creația. Cei care au lucrat alături știu foarte bine cît de meticulos își șlefuiește textele, cîte modificări operează, cîte priviri din unghiuri diferite aruncă. Un autor exigent cu propriul text, pe care îl înțelege nu doar din perspectiva celui care îl moșește în lume, dar și din cea a celui care îl receptează. Această imagine, pe care critica i-a surprins-o rareori, transpare foarte clar din suita de interviuri pe teme literare. Aurel Rău este mereu la curent cu ce se întîmplă în poezie, este mereu aplecat asupra propriului demers. „Eu însă, mă simt prizonierul propriei mele istorii creatoare […]. Din această ipostază am privit și am meditat întotdeauna la înnoirile poeziei moderne. În ea am depășit convingeri prea rigide, ce se opuneau în mod total modernismului, tradiționalismului, din ea am reflectat la ce mai poate spune cititorului modern lirica de sugestie sau cea de notație […].Poezia de azi nu mai urmărește să redea sentimente clasice în noi forme. Cred că tendința ei fundamentală este de a deveni o stare de spirit, în același timp un act revelator, de cunoaștere și un act de inițiere tainică. […]
[poeții]
depășesc cunoscutul prin neliniște, aceasta este, cred, condiția lor umană”. Interviurile din volum creionează un poet extrem de cerebral, extrem de intens, extrem de dedicat propriei arte și pe deplin conștient de destinul său creator. Un exercițiu interesant ar fi să reluați în mînă volumele de versuri ale lui Aurel Rău, odată închise coperțile acestor dialoguri.
A doua imagine este a Stelei. Ce se întîmplă cu revista, ce pregătește, cum este echipa, ce reprezintă sau mai reprezintă revista. Aurel Rău vorbește practic despre familie. Despre ceva din care este parte integrantă. Și este imposibil să nu detectezi un orgoliu abia disimulat atunci cînd o face. Vorbește din calitatea de redactor-șef al uneia dintre revistele etalon. Al revistei care a avut curajul să ia poziție. Să publice nume care erau abia șoptite. „Revista Steaua a avut niște merite, despre care anumiți oameni vor trebui să scrie poate cărți. Un lucru dificil pentru noi atunci era să înțelegem unde încetează literatura și unde începe poezia, pentru că există din abundență acea explicitare versificată considerată literatură. […] Critica literară a trebuit să se regăsească și ea pe sine, dincolo de articolele ocazionale, de articolele care neglijaurigori estetice elementare”. În eseuri, Aurel Rău este, să spunem, mai almbicat – textele sale curg cu rotiri ample, arborescent-dantelate. Cine l-a cunoscut personal, știe însă că este un povestaș de prim rang. Iar aici, în interviuri, povestașul iese în față. Istoria literară, istoria Stelei, e povestită cu spuma și savoarea detaliilor picante, a culorii momentului, cu subtilitatea observației și o ironie fină. Recomand călduros oricui încearcă să înțeleagă culoarea și temperatura epociii să arunce o privire atentă peste aceste interviuri.
Desigur, vorbind despre sine și despre poezie, vorbind despre Steaua și istoria ei, inevitabil se asamblează o imagine mai mare. A unei epoci. Sau, mai exact, a unor epoci. Interesant este ceea ce observă și Ilie Rad. Deși Aurel Rău este o persoană publică, ocupă funcții importante, conduce o revistă, reușește să evite integral căderea în zona propagandei. Vorbește extrem de puțin, aproape deloc despre partid și conducere, iar dacă, cumva, subiectul transpare, este referit atît de voalat și plat încît nici nu i se poate proba prezența. Subiectul este atins mult mai aplicat abia în interviurile recente, cele de rememorare. Epocile sînt definite prin raportare la literatură. La ce contează în literatură și ce contează pentru literatură. Diferențele între decade sînt notabile în tonalitate și culoare.
Volumul se citește cu foarte multă plăcere. E surprinzător cum din texte atît de disparate, niciodată scrise pentru a comunica între ele, iese un amalgam atît de solid îmbinat. Totul ține de armătura care le susține: poetul și revista sa, direcția unui veac.
Cred că cel mai nimerit este să las cuvîntul final celui care mi-a fost și mie, pentru scurt timp, redactor-șef: „Scriitorul în jurul căruia se tace e într-o alternativă mai fericită decît imensa tăcere care-l poate pîndi”.
Aurel Rău, Interviuri, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2024