Gheaţă pentru revoluţie

Gheaţă pentru revoluţie

Acum zece ani, scriind despre Cât ar cântări un înger şi Supunerea, romanele care iniţiau ciclul romanesc al lui Eugen Uricaru despre putere, încercam, mai mult decît să perforez prin straturile de simboluri şi aluzii ale cărţii, să conturez profilul prozatorului în actualitate. Astăzi, cu Permafrost proaspăt lecturat, roman care vine oarecum să încheie această serie, constat că cele enunţate în urmă cu o decadă rămîn valabile şi poate chiar mai bine conturate.

Ca prozator, Eugen Uricaru este pesemne cel mai reuşit produs al unui tip de a face roman care a fost definitoriu pentru literatura română o bună perioadă de timp. Membru al unei generaţii sau promoţii – oricare va fi fiind termenul care încă nu a reuşit să se impună – fascinate de realismul magic proaspăt descoperit, trăind într-o societate în care exprimarea directă nu a fost niciodată pe deplin posibilă şi care a resimţit cu o acuitate exacerbată intolerabila presiune a sistemului politic totalitar, autorul reflectă tocmai aceste obsesii transformate în linii directoare ale construcţiei unui text. Apetenţa pentru lumi ficţionale în care cotidianul firesc este impregnat de aura magicului, a lumii paralele posibile, dar neaderente decît tangenţial la realitatea care o generează, recursul la simbol şi alegorie ca singură modalitate de deconstrucţie a resorturilor secrete ale lumii şi singur mod de a figura ceea ce se ascunde cu adevărat în spatele mundanului, axarea sistematică pe subiecte cu miză filosofică aproape exclusiv centrată pe zona puterii, a politicii, a controlului şi a manipulării. Anii şaptezeci şi optzeci au fost deceniile predilecte în care s-a format, a prosperat şi s-a impus această viziune. Parţial o regăsim şi în cinematografia românească, dar romanele arondate tipologiei sunt mult mai numeroase, iar autorii însumează aproape toate numele cu greutate ale perioadei. Majoritatea romancierilor nu au reuşit să facă trecerea în noua paradigmă instaurată după 1989. În orice caz, nu cu succes. Eugen Uricaru reuşeşte, şi o face fără să fi dat nici măcar un singur roman slab, chiar dacă nu toate titlurile propuse în ultimii douăzeci de ani au fost remarcabile. Remarcabilă este capacitatea sa de a reuşi să articuleze texte viabile pornind de la şi respectînd o reţetă care părea condamnată să rămînă prizoniera unui anumit climat istoric. Am mai spus-o, într-un fel, citind romanele de azi ale prozatorului ai impresia de reîntoarcere în anii optzeci, ceea ce nu este deloc un reproş, ci doar o mirare. Eugen Uricaru scrie în contra curentului de azi şi scrie bine.

Permafrost este o poveste despre un loc fantastic, Suruleşti, un orăşel minier abandonat şi inexistent pe hărţi sau în evidenţele administrative, o poveste despre o mină de uraniu închisă, care de fapt este, în secret, o mină de permafrost, de sol etern îngheţat de unde ruşii extrag minereul frigului, ca fundaţie magico-mistică a unui imperiu al frigului, este o poveste despre cunoştinţele de la barul Acvariu care sînt figuri semnificativ-emblematice pentru revoluţia română, este o poveste despre modul în care se sfîşie singură o societate autarhică şi o poveste a singurătăţii individului în faţa unei lumi care se dovedeşte mai degrabă un sistem inumanizant şi devorator. Fiind o poveste imposibil de rezumat eficient în cîteva fraze, pentru că, asemeni unei cepe, există mereu un nou strat de posibil sens după ce ai înlăturat o posibilă interpretare, Permafrost este o lectură ciudată şi provocatoare, solicitantă şi care lasă după lectură un gust ciudat. Ai în permanenţă senzaţia că marea revelaţie continuă să-ţi scape, că există un sens mai mare pe care îl intuieşti fără să îl poţi ghici.

Stratificarea operată de Eugen Uricaru este de-a dreptul spectaculoasă. Există un prim nivel al jocului cu cititorul, cel al trimiterilor facile. Oraşul Suruleşti este înconjurat de rîul Letea pe care îl poate traversa doar Haron Luntraşul. O neîndemînatică, ai spune, trimitere la Lethe şi Charon. Dar jocul este perfect conştient, iar trimiterile mitologice sînt parţial înşelătoare, după cum constaţi pe măsură ce realizezi, pagină după pagină, că autorul se joacă cu tine ca cititor modern, obişnuit cu trimiterile intertextuale. Există trimiteri mai subtile, precum barul Acvariu, preluat într-o subtilă polemică de la Petru Dumitriu şi Ion Vinea. Apoi trimiteri mai subtile la minereuri şi mineralogie. Şi lista continuă. Ca şi în precedentele romane, Eugen Uricaru recurge la o voce narativă dedublată, existînd clar o voce a povestitorului, a celui care conduce firul evenimenţial, şi una a comentatorului, care explicitează, aproape didacticist, evenimentele. Cea de-a doua voce devine personaj, pe măsură ce credibilitatea observaţiilor e scuturată de punerea în oglindă a evenimentelor ficţionale cu pandantul real. Romanul e oricum învăluit de la primele la ultimele pagini de o pîclă groasă a teoriei conspiraţiei şi a conştiinţei aproape explicite că adevărul nu poate fi aflat niciodată, există doar un sens al său, controlat de modul în care se exercită puterea. Puterea de a face, dar mai ales puterea de a da sens.

Eugen Uricaru scrie reuşind să păstreze un foarte bun echilibru între o anumită nervozitate a frazei şi o permanent perceptibilă tentaţie de a bălti prin digresiuni şi precizări inutile. Rezultă o frazare plăcută, un ton permanent dubitativ şi o aureolă de veridic necredibil care rupe definitiv naraţiunea din cadrul realist şi-i deschide aureola de fabulă. Aminteşte de universul romanesc al colegului de generaţie Marius Tupan, dar la un alt nivel. Pe de altă parte, aici, Eugen Uricaru aproape că scapă de obsesia repetiţiei. Aproape, pentru că prozatorului încă îi mai place să reia în cîteva fraze un eveniment pe care deja îl mai povestise anterior şi să-i mai aducă o tuşă complementară. E un procedeu stilistic plăcut şi interesant, dar dozarea sa ar trebui să fie făcută cu mai multă parcimonie, altfel existănd riscul de a lăsa impresia unui text editat neîngrijit, în locul unui rafinament de ordin stilistic.

Permafrost este un roman bun. Atîta doar că, aşa cum observasem şi vizavi de precedentele romane ale ciclului, vine în întîmpinarea unui public care şi-a schimbat aşteptările şi gusturile. Ar fi păcat ca un volum atît de solid şi provocator să nu îşi găsescă receptarea pe care o merită.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.