Singurul și adevăratul urmaș al lui Lucian Raicu
Gabriela Adameșteanu
Am întâlnit-o prima oară la Brașov, în 2004, la unul din evenimentele organizate de Universitatea Transilvania, al cărei decan era atunci Andrei Bodiu, remarcabil poet și critic literar. Abia mă reîntorsesem la literatură, după o absență de un deceniu, dar numele Sandei Cordoș și câteva din cărțile ei ajunseseră până la mine. Am fost surprinsă că era atât de tânără, gracilă și grațioasă. O înconjura un respect afectuos, cu totul special, al foștilor ei studenți, deja nume, și ei, în noua generație de literați.
Aș fi fost încă și mai mirată dacă i-aș fi citit atunci cărțile. Descopeream, cu un ceas mai devreme, documentația, inaparentă, dar infailibilă, stratificată sub formulările ei memorabile. Mircea Iorgulescu, unul dintre cei mai pătrunzători critici și istorici literari ai perioadei postbelice (și nu numai), o spusese deja: „Indiferent de deceniul, ideologia sau problematica pe care o investighează, indiferent că se ocupă de reprezentările transversale (la fixarea cărora participă operele mai multor scriitori) sau de cele individuale (care angajează opera unui singur autor), eseurile Sandei Cordoș trasează o hartă a literaturii române postbelice, evidențiind ideologii literare și reprezentări comunitare acute, și de neignorat. Radicalismul nu lipsește, fără a fi unul clișeizat și declarativ, susceptibil de conformism. E un atribut al cercetării temeinice, duse până la rădăcina lucurilor, inclusiv în privința datelor și faptelor de istorie literară”.
Am verificat, de curând, justețea aprecierii, citind Literatura între revoluție și reacțiune (Biblioteca Apostrof, 1999). Întârziasem s-o deschid pentru că mi s-a părut că știam materia ei (autori, evenimente culturale etc.), ba chiar o „experimentasem pe pielea mea”, de elevă și studentă.
O știam? Nu chiar! Nu citisem cu acribia Sandei Cordoș documentele de Partid care, din când în când, țintuiau la zid, oameni și cărți. Nu urmărisem, cu atenția ei, zbaterea scriitorilor, pești aruncați pe uscat. Cât de nouă și surprinzătoare mi-a apărut lectura detectivistică a disputei despre „criză”, în ’46-’47, o polemică substanțială despre libertatea necesară literaturii, chiar în momentul când ea se pierdea. („După ce […] în perioada comunistă manifestarea crizistă din anii ’46-’47 a constituit un subiect interzis pentru cercetare, redeschiderea cazului trebuie să înceapă cu reașezarea corectă a protagoniștilor în rolurile avute în epocă… Cu atât mai mult cu cât cercetătorii (puțini la număr) care s-au apropiat de fenomenul crizist, influențați probabil de evoluția ulterioară a participanților, au distorsionat unele intervenții (fie prin citate trunchiate, fie prin necunoașterea textelor, pronunțându-se din auzite), oferind o imagine falsă sau confuză a unui moment de maximă importanță al istoriei literare contemporane.”)
*
Mi-am amintit, brusc, interviul pe care i-l luasem lui Virgil Ierunca la începutul anilor ’90. Dezamăgit de ignoranța și lipsa mea de interes când m-a anunțat, ritos, că el deschisese discuția despre „criză” în ’46 (nu realiza că aveam doar 4 ani pe atunci, și, în comunism, asupra ei se lăsase tăcerea), renunțase s-o mai dezvolte. Și bine făcuse, fiindcă memoria îi juca feste. Își arogase nu poziția Puterii, pe care o susținuse la vremea aceea, ci pe cea a Opoziției, a celor care l-au contrazis („Distorsionarea replicilor celor implicați în mișcarea crizistă constituie un foarte interesant și spectaculos «caz» de receptare deformatoare. Chestiunea îl privește în primul rând pe Virgil Ierunca, a cărui figură autentică de dizident major în exilul românesc i-a determinat pe comentatori să-i atribuie o activitate dizidentă și în țară, în perioada de dinaintea emigrării. La mijloc este, cred, o puritate ideologică rău înțeleasă. În plus, la sporirea confuziei contribuie Ierunca însuși. În volumul Românește (Paris, 1964) rememorează destul de imprecis și infidel, atribuindu-și altă opinie.”). Primul dintre ei fusese controversatul Ion Caraion, prieten și adversar, cu care va mai schimba, în timp, locurile.
Dând la o parte perdeaua manicheistă, Sanda Cordoș a reașezat piesele pe tabla de șah, cu infinită precauție și delicatețe, dar cu o exactitate medicală: „Se cuvine precizat, așadar, din capul locului, că în 1994,Virgil Ierunca… publica în gazete de orientare procomunistă, fiind, evident, un simpatizant al regimului. Articolul său, «Există o criză a culturii românești», România Liberă, 30 sept. 1946, care, neîndoielnic, deschide și provoacă întreaga discuție despre criză, este scris de pe pozițiile unui militant de stânga și nu aduce niciun fel de atingere regimului comunist… Textul se situează pe baricada Puterii, în opoziție fățișă cu toate textele care, urmându-i, afirmă existența crizei. Se păstrează doar termenul, însă cu alt înțeles… Potrivit lui Ierunca, criza din cultura românească se datorează creatorilor blocați în inerții, care nu se adaptează și nu trăiesc la înălțimea «vremii noi»; ei preferă să se opună steril și nemotivat noului regim sau să rămână într-o expectativă nedemnă.” („Bătrânii nu scriu, pentru că nu pot scrie. Pentru neputințele lor, ei îngână o ipocrită și neadevărată scuză: lipsa de libertate. Vremea nouă n-are ce face cu libertatea unor oameni sfârșiți. Tinerii refuză libertatea, pentru că au despre libertate o concepție sportivă. Sunt niște impostori importanți, care minează definitiv conștiința și cunoștința” – Virgil Ierunca, Există o criză a culturii românești).
Spațiul nu-mi îngăduie să mă opresc asupra capitolului De la constructivism la triumfalism, care conține prezentarea disputei despre crizism. Reprezentanții opoziției sunt, pe lângă Ion Caraion și alți colaboratori ai Jurnalului de dimineață, inclusiv directorul publicației, ziaristul interbelic de stânga Tudor Teodorescu-Braniște, Tudor Arghezi, Constant Tonegaru, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu. Poziția oficială e susținută, cu nuanțe semnalate atent de autoare, de G. Călinescu, Gala Galaction, Adrian Marino, Cezar Petrescu, iar finalul devine spectaculos prin intrarea figurilor politice de prim-plan – Lucrețiu Pătrășcanu și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Polemica va genera rapid victime (suprimarea Jurnalului de dimineață, execuția-model a lui Arghezi în Scânteia) (v. Sorin Toma, „Poezia putrefacției sau Putrefacția Poeziei”) și, prinși sub presa istoriei, oamenii își vor mai schimba pozițiile, fețele, cărțile.
Acest studiu de caz (crizismul) îmi pare exponențial pentru modul în care Sanda Cordoș reconstituie trecutul literar, parcurgând toate luările anterioare de poziție (vezi în acest caz situarea față de Ana Selejan, M. Nițescu, dar și față de H.R. Patapievici), pentru a oferi tabloul, pe cât de detaliat, pe atât de înțelegător, al unui moment dramatic al literaturii postbelice.
Mircea Iorgulescu vorbise de o hartă a literaturii române pe care o desenează Sanda Cordoș. O vor descoperi și cei care vor parcurge pe rând cărțile ei, nereeditate și risipite la mai multe edituri (În lumea nouă, Lumi în cuvinte etc.).
*
Atunci când am întâlnit-o, la Brașov, pe Sanda Cordoș, fusesem, ca orice autor, mai degrabă interesată de lectura critică făcută cărților mele. Mă voi referi, cu toată modestia, la ele, fiindcă pot să evaluez mai bine decât în alte cazuri interpretarea,pe cât de discretă, pe atât de „revoluționară”, a tinerei profesoare clujene. Sanda Cordoș își integrează perspectiva într-o filiație îmbogățită – prin înrudiri, prin diferențe. Lucrând dinăuntru, în catacombele întunecate ale narațiunii, am fost, de fiecare dată, uimită să descopăr construcția cărților mele, prezentată de ea într-o lumină îmbietoare.
Îi datorez una din analizele esențiale ale Dimineții pierdute, făcută cu o minuție incredibilă (La răscruce de timpuri, În lumea nouă, 2003). Sanda Cordoș a demonstrat că în Dimineața… sunt de fapt două romane („Ambele narațiuni (în egală măsură romane de familie) reconstituie… epoci istorice diferite. Din mentalitatea și problematica existențială specifică fiecăruia se degajează anumite teme literare. Astfel, romanul familiei de la 1916, chiar dacă este construit cu procedee tehnice extrem de moderne, se revendică mai mult decât din proza românească interbelică, mai degrabă din marele roman francez al secolului 19. În cea de a doua narațiune, temele înalte ale vieții și implicit ale litraturii lipsesc, lor luându-le loc tema vieții cotidiene.”): prezentul timpului când am scris cartea, anii ’75-’84, cu Vica Delcă personaj principal, și trecutul (anii 1916-1918), în al cărui centru se află profesorul Ștefan Mironescu. Partea a doua a cărții nu fusese până atunci văzută (nici de către mine) în independența ei naratologică. Ceea ce eu numeam, ironic, în mintea mea, când o scriam, romanul retro, chiar asta era. Sanda Cordoș susține, inclusiv prin plasarea influențelor asumate, că are caracteristicile unei narațiuni aparte. Traducerile în italiană și bulgară aveau să folosească „descoperirea” Sandei Cordoș, utilizând, la sugestia mea, doi traducători pentru cele două părți ale Dimineții.
*
„Sanda Cordoș are acel har al formulărilor memorabile ce vine din misterul talentului pe care nu-l poate substitui nici o tehnică de redactare”, a spus Mircea Iorgulescu.
Citatele sintetice din cronicile ei, reproduse pe coperta a patra a diverselor mele ediții, aveam să le regăsesc ulterior în materiale promoționale ale editurilor și chiar în cronici străine. Sanda Cordoș venea în întâmpinarea unei perspective europene, prin plasarea (adecvată) a cărților într-un context literar străin, deseori francez (Flaubert, Stendhal), care într-adevăr contase la scrierea lor: „Roman despre formarea (și, până la un punct, într-o replică subtil asumată la modelul flaubertian, despre educația sentimentală a) unei femei, unic, în această privință, în literatura română, umbrit (pe nedrept) de concurența pe care i-o face Dimineață pierdută, capodopera scrisă de Gabriela Adameșteanu, Drumul egal al fiecărei zile este o carte care, atât prin calitatea artistică, cât și prin plăcerea pe care o aduce și o menține la lectură, merită atenția noilor generații de cititori. Aceștia au șansa să întâlnească un roman viu, puternic, fără vârstă, având doar vârsta adolescenței universale, în care stau împreună spaima, exaltarea și necruțarea, ca și gândul cutezător și fără egal că, da, «totul începea simțeam, acum, cu mine»)” („Un roman fără vârstă”). Provizoratul este așezat în descendența Doamnei Bovary („Prin intermediul unei galerii de figuri remarcabile este pus în pagină un evantai larg al problematicii feminine: emoționalitatea, sexualitatea, maternitatea etc. Letiția Arcan întrupează, de fapt, o nouă (bogată și proaspătă) ipostază a doamnei Bovary. Cu precizarea că replica de-acum este creată din interiorul speciei și tocmai de aceea ea reușește să exprime sentimentele, trăirile, mișcările și senzațiile feminine, nu o dată contradictorii, pe care numai o scriitoare le poate cunoaște”) („Doamna Bovary la feminin”), iar Întâlnirea „este o replică liberă și explicită a Odiseei lui Homer”(„Ulise fără Ithaca”).
Dar Fontana di Trevi îi datorează cel mai mult Sandei Cordoș. Înainte să predau o carte la editură, obișnuiesc să aștept concluziile unor lecturi ale prietenelor/prietenilor scriitori și iau în serios sfaturile lor. Am fost derutată când mi s-a spus că trebuie să amân publicarea Fontanei ca să o revăd, poate chiar „prin punctele esențiale”. Lucram de opt ani la ea, și simțeam că nu mai am resurse interioare s-o continui. Sanda Cordoș, la care am apelat pentru „al doilea diagnostic”, mi-a dat imboldul să predau textul așa cum era, la Polirom, înlăturând cu argumente obiecțiile primei lecturi.
*
„Sanda Cordoș trăiește cu cărțile, trăiește cărțile… Sanda Cordoș chiar vibrează, nu se preface. Din acest punct de vedere, al vibralității, ea e, poate, adevăratul și singurul urmaș al lui Lucian Raicu. Și asta, cu atât mai mult, cu cât și pe Sanda Cordoș o impresionează fondul de umanitate al operei, iradianța ei sufletească, nu mofturile și sofisticăriile… O critică deodată caldă și severă nu-i reușește decât Sandei Cordoș – ultimul critic român cu inimă și care profesează față de literatură o dragoste cu discernământ”, a scris, cu obișnuita lui empatie, Al. Cistelecan.
Nicăieri în întreaga operă a Sandei Cordoș nu se potrivește mai bine acest citat decât în admirabila carte pe care i-o dedică lui Ion Vinea, scriitorul suspendat „între lumi și istorii”.
Asistăm, din fericire, la o înflorire a biografiilor de scriitori, scrise necanonic. Între ele, cea despre Ion Vinea a Sandei Cordoș a rămas, după cinci ani, neegalată, după părerea mea. Lucrase ani de zile la ea, pregătindu-se să răspundă la întrebarea : De ce Ion Vinea ? „Ce s-ar mai putea spune despre autorul Manifestului activist către tinerime care, am fost avertizată, este notoriu prin faptul că a ratat toate genurile în care s-a exersat și că s-a risipit în publicistică? Din start, mi-am spus, partea bună este că, în literatură, ratarea și risipirea nu constituie, în anumite cazuri, verdicte definitive și că ele admit, în durata lungă, reexaminarea. Este, cu adevărat, Ion Vinea, un caz clasat în istoria literaturii române sau, dimpotrivă, este unul care admite și chiar reclamă redeschiderea, dialogul și repoziționarea (biografică și artistică)? Ce-au însemnat, de fapt, europenitatea și dimensiunea occidentală ale acestui scriitor între cele două războaie mondiale? Ce s-a întâmplat, în lumea comunistă, cu un creator și intelectual de stânga?”
Răspunsurile, o lecție savuroasă și tragică despre viață și literatură, se află în această carte pe care cititorul nu o poate lăsa din mână odată ce a deschis-o. Este sedus de o neașteptată lume vie, reînviată de talentul autoarei.
Un real talent de scriitoare,care devine încă și mai evident în fragmentele autobiografice din recenta Poveste despre prietenie, colecția unor „taifasuri în trei”, împreună cu Ruxandra Cesereanu și Simona Popescu. Paginile Sandei Cordoș despre traversarea bolii au fost alăturate, nu fără temei, celor ale lui M. Blecher.
Într-o lume drastic polarizată, care privilegiază rețelele/grupările/ influențele, improvizația, spectacolul etc., Sanda Cordoș, cu discreția și modestia ei funciară, face figură aparte. Cărțile ei, publicate la edituri mai puțin proeminente, cu difuzări deficitare etc., s-ar cuveni redeschise, retipărite, și repoziționate. La fel și autoarea lor.
vezi alte aprecieri critice de Gheorghe Glodeanu și Anca Hațiegan în nr 8/2022
http://revisteaua.ro/wp-content/uploads/Steaua-nr-8-din-2022.pdf