EV MEDIU SHAKESPEAREAN: ÎNTRE BASM ȘI ISTORIE

EV MEDIU SHAKESPEAREAN: ÎNTRE BASM ȘI ISTORIE

Ce a scris, de fapt, Shakespeare? Dându-le forma unor texte pentru scenă, adică aducându-le mai aproape spațial – până la palpabil – de oameni și făcându-le loc în lumea fizică a reprezentărilor teatrale, „nimic altceva” decât… basme și istorie. Observația este, probabil, banală și reducționistă, dar ea atrage atenția asupra bazinelor tematice care puteau asigura succesul de public în vremea când autorul lor era activ și care, cine s-ar fi gândit pe atunci, îi asigură astăzi, în continuare, perenitatea. Faptul l-am putut constata în mai multe rânduri, vizitând galerii occidentale care păstrau în vitrine veselă din secolul al XVI-lea și al XVII-lea, unde fiecare farfurie și platou de porțelan păstra în perimetrul său imaginea unei scene mitologice sau istorice faimoase. Ar fi, de aceea, cel puțin la fel de interesant să pui împreună temele shakespeareene și cele predilecte din atelierele ceramice ale vremii ca și să studiezi pe baza actelor unui proces al Inchiziției gândirea și sursele ideatice ale unui morar din secolul al XVI-lea din Italia Centrală (cum a făcut Carlo Ginzburg în Brânza și viermii).

Unele din prima serie se intitulează chiar așa, mărturisindu-și dintru început statutul: „poveste” (Poveste de iarnă), „vis” (Visul unei nopți de vară) și chiar „comedie” (Comedia erorilor, aproape o tautologie, știut fiind că la baza comicului se găsește o „eroare” de lectură a faptelor, o inadecvare). Cât despre istorii, ele sunt mereu legate de trecutul Angliei (de la șirul dinastic cu nume de regi englezi medievali în exergă până la tragediile de tipul Macbeth, Regele Lear), de mari figuri ale antichității (Coriolan, Titus Andronicus, Timon din Atena, Iulius Caesar ori Antoniu și Cleopatra) și de personalități mai degrabă exotice (tenebrosul Hamlet, africanul Othello ambientat în Veneția). Dar în fiecare dintre cazuri, la Shakespeare istoria rămâne ceea ce a fost mereu: o poveste.

Se dezvăluie astfel o unitate de fond a imaginarului dramaturgului englez al vremii elisabetane care, chiar dacă se nutrește din fondul general fantasmatic al generației și locului în care a scris, izbutește, grație creativității și a miracolului de nedeslușit al inspirației, să dea expresivitate și pregnanță marilor trasee ale imaginarului unei epoci. Numai că imaginarul respectiv era impregnat de amestecul istoriei cu fabulația, cu mitologia, aceasta din urmă pretinzând, cel mai adesea, că e istoria însăși. Marea cenzurare rațională a imaginarului se afla, deocamdată, în viitor, Descartes, Spinoza și alți gânditori, unii englezi, nu o inauguraseră încă, vrema care urma să îi conțină având să survină abia de atunci înainte. Nici bătălia dogmatică dintre Reformă și Contrareformă nu înaintase încă suficient pentru a „castra”, în felul evocat de I.-P. Culianu, modul de a închipui al omului din epocă.

Specialiștii în analiza moștenirii scriitorului continuă să se întrebe cât din ceea ce a rămas de pe urma lui se datorează spiritului renascentist și modern timpuriu al epocii și cât vine, printr-o continuitate subterană, de fond, dinspre tradițiile culturale medievale. Răspunsurile date până acum sunt multe și nuanțate. Emrys Jones scria în Originile lui Shakespeare (The Origins of Shakespeare, 1977) că piesele acestuia au absorbit o serie amplă de principii scenice și structurale din ciclul misterelor medievale și din tradițiile pieselor morale, iar John D. Cox arată în cartea lui Shakespeare și dramaturgia puterii (Shakespeare and the Dramaturgy of Power, 1989), cum realismul politic al clasicului englez a fost modelat de moștenirea medievală, cel mai notabil element al acesteia fiind scepticismul augustinian referitor la prerogativele și la pretențiile puterii lumești.

Este lucru știut că printre izvoarele de inspirație frecventate de „marele Will” s-au numărat cronici englezești medievale. Mai ales cea comandată lui Raphael Holinshed (1529 – 1580) și celorlalți colaboratori, din care, în 1577, a apărut un segment sub titlul de Cronicile Angliei, Scoției și Irlandei), dar pe care scriitorul de ficțiuni teatrale a utilizat-o în ediția ei secundă, cea din 1578. Pare să îi fi fost o carte de căpătâi, de vreme ce toate piesele istorice cu subiecte dinastice englezești (cele două tetralogii, cum li s-a spus: de la Henric al VI-lea la Richard al III-lea și de la Richard al II-lea la Henric al V-lea), Macbeth, dar și părți din Regele Lear și din Cymbeline și-au găsit necesara informație istorică acolo… Mai este de pomenit și lucrarea anonimă Gesta Romanorum – scriere din secolul al XIII-lea plină de narațiuni circulând în multe alte compilații, tipărită în Anglia tot în 1577 –, dar și „eresuri” populare (precum faimoasele vrăji din Macbeth). Alături de toate acestea, nu trebuie uitate nici moștenirile aparent minore, de fapt cruciale, precum modurile de a… înjura și a bombăni pe care le mărturisesc personajele teatrului shakespearean și care au devenit accesibile, mai recent, pe un sit internet specializat, accesibil gratuit. Câteva exemple poetice, în original, alese din dreptul literei „H”, centrate mai cu seamă în jurul îndemnului „spânzură-te!”, merită amintite: „Hag-seed hence” (Furtuna), „Hang cur, hang, you whoreson, insolent noisemaker” (Furtuna), „Hang yourself, you muddy conger” (Henric al IV-lea, partea a 2-a), „Hang, beg, starve, die in the streets” (Romeo și Julieta).

Într-un volum pe care l-am intitulat Realități imaginate și ficțiuni adevărate în evul mediu românesc (2002) încercam să înțeleg mai îndeaproape, pornind de la câteva studii de „caz”, în ce fel și-a imaginat cultura română din modernitatea timpurie vremurile medievale care o precedau. Pentru un asemenea tip de abordare, important pentru înțelegerea imaginarului colectiv al unor epoci demult apuse, deslușirea tradițiilor din care își construiește Shakespeare identitatea artistică de excepție în Londra elisabetană este crucială. La capătul celălalt al unui potențial șir de personaje, în perfectă contrapunere față de geniul absorbant și sintetic pe care îl reprezintă artistul născut la Straford-upon-Avon, se află figuri de anonimi precum cea pomenită deja, dar a cărei „minte” a fost deslușită în parte, a lui Domenico Scandella, zis Menocchio, morarul din Friuli, din veacul al XVI-lea.

Evident, prin asemenea plimbări, târcoale sau periegheze, aflăm mai multe despre lumea care l-a precedat, făcându-l posibil, pe Shakespeare, ca și despre felul cum magia talentului acestuia a transformat-o într-un tezaur de valoare universală. Dar rezultatele operațiunilor menționate conduc mai departe, spre posibilitatea de a înțelege mai bine propria noastră lume din centrul-sud-estul Europei, în secolul al XVI-lea sau al XVII-lea, ca și acum.

Aș ieși din clișeul contemporaneității cu clasicii din simplul motiv că perenitatea este contemporană cu toate vremurile și se verifică odată cu fiecare dintre ele. Citindu-l însă pe dramaturgul și poetul de pe malurile Tamisei pare limpede că patru secole își lasă amprenta asupra operei, aromând-o într-un mod specific, dar nici nu fac mai mult de atât, păstrându-i strălucirea intactă.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.