Stau în sufragerie și citesc. În lumina gri de noiembrie. O dimineață tîrzie/ înserare precipitată, un fascicul luminos lipsit de putere mitraliind corpul submarinului în care s-a transformat – pentru zile și săptămîni – imobilul meu. „am observat că suborganul care naște/ și întreține spaima stă în cap/ și că puterea lui crește pe măsură ce se lasă seara”. Prea am fost intoxicat cu bombardamentul cromatic al verii, cu mesajele corpurilor îmbrăcate, rujate, lăcuite, tatuate violent, cu reclamele vulcanice pictate parcă în feromoni. Acum deschid și închid uși în aerul gri, port un pulover gri, mă încălzesc, mă dresez și găsesc pacea pînă și în imaginea asta a spaimei (bolborositoare, fără o clipă de liniște, sub crusta poeziei ultimului Es. Pop): „am văzut asfințituri care numai așa/ pot fi văzute, căldări de lumină/ vărsate pe-o singură creastă de deal,/ iar în jur întuneric ca-n oase”. Dealul lui Ioan Es. Pop e corabia luminată printr-o spărtură de nori, vasul ca și înghițit de adîncuri dintr-o pictură de Turner, pentru că „sursa lirismului său e viața trăită (și nu considerată) ca naufragiu cu potențial de alienare înspăimîntător, iar etica atitudinii sale lirice – sună mai departe expertiza criticului-oceanograf Laurențiu Ulici, dintr-un articol publicat în 1994, în România liberă – e asumarea naufragiului și spaimei pentru a le revoca într-o viziune dramatic-lirică, homeopatic funcțională”. Și ceea ce, în Ieudul fără ieșire, se numea „amară, mare pasăre marină”, „nenorocul” plutind peste lumpenii și damnații poeziei (și lumii) lui Es. Pop, devine aici „aspra artă a fricii”: mantră, eufonie, zeitate riguroasă și neiertătoare. În fața căreia, personajul (micul Porcec de odinioară, alintat acum „omul monstruos”) închină poeme, alternează formule cvasiritualice, încearcă absolut orice – de la implorare, argumentație sentimentală sau filozofică la imprecație – asemenea unui prizonier al unei puteri brutale și indiferente. Pentru a se topi, mai apoi, într-o adorație de liturghie neagră, aceeași care îi unește și fixează, în plăcere și spaimă, pe cititorii poetului maramureșean, încă de la primul volum: „cu un pic mai multă atenție,/ aș fi putut-o ocoli încă de la început,/ ba chiar aș fi putut s-o batjocoresc,/ dacă n-aș fi presimțit grozava ei încărcătură,/ care m-a ținut în viață numai și numai/ ca s-o întrețin și s-o slujesc.”
Eșecul personal, boala, bătrînețea, oxiurii depresiei, atacurile de panică – le pasăm, de regulă, mai mult sau mai puțin abil, unei „debarale” mentale, în care, și ca să dereticăm, intrăm rar spre deloc. Nu-i însă cazul lui Ioan Es. Pop care, neîndurător cu sine, publica în urmă cu trei ani 1983. Marș/ 2013. Xanax și a cărui hiperluciditate autodistructivă, (în definitiv) antireligioasă nu o pot îmblînzi și anestezia nici piruetele umorului negru, nici calambururile și măștile decupate – în cartea de față – din recuzita poeziei „nouăzeciste” pe care, alături de Cristian Popescu, o va fi, mai bine de un deceniu, patronat. Textul numit pe cornițele mele de miel l-am citit, mai întîi, ca pe o pagină incendiară dintr-o apocrifă nietzscheeană și l-am scandat, mai apoi, prietenilor mei ca pe un clasic imn punk-rock: „cînd m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deși a durut cum trebuie să-i doară și pe ai lui, am țipat doar cîteva secunde.[…] nene păstorule, cînd oamenii or să învie, or să învie și mieii? și, dacă da, cu ce-i vei hrăni pe toți cei care nu vor mai muri?”
Da, Ioan Es. Pop n-a mai murit. A întinerit (cam ca Angela Marinescu sau Octavian Soviany, în cele mai recente poeme). Și ne-a împodobit iar fețele cu zîmbete orgolioase și obraznice: „mai grăbită ca oricînd, lumea gonește după forme/ și fuge de esențe ca dracul de tămîie,/ pentru că esențele sînt tot mai goale/ și cine le cade pradă nu mai poate fi om.” Sau cu zîmbete afine, electiv/ selective, ca-n madrigalul trimis, cordialmente, lui Șerban Foarță: „ficatul e o carte pe care nu știu cînd./ căci, vai, mereu se umflă cînd ai fi zis că-i gata./ slujbaș umil al gurii, cu cerul sub pămînt/ atunci cînd nu mai poate și i se pune pata.” Sau cu un rictus pe care – de atîtea ori – îl merităm: „în curînd, toate se vor întîmpla pe dos:/ mă vei urî cu fosta dragoste,/ iar eu mă voi strădui să nu te dezamăgesc./ ai spus-o chiar tu: frumusețea durează doar o clipă,/ urîțenia – o veșnicie.”
Pentru anul literar 2016, Arta fricii, opusul publicat la Charmides de Ioan Es. Pop și „comentat” grafic de Aurel Vlad, e una din lecturile obligatorii.