Nu cred că ai cum să nu fii izbit în primul rând de coperta cu fals efect de adâncime, ca un pliu sau o incizie, creată de Arsh Raziuddin. Din fericire, ea e păstrată și în traducerea de la Polirom a celui mai recent segment autobiografic al lui Salman Rushdie, Knife. Meditations after an Attempted Murder. Aceasta este, desigur, o urmă simbolică a evenimentului: pe 12 august 2022, autorul a fost înjunghiat de mai multe ori, în timpul unei lecturi publice ținute în Chautauqua (statul New York), de un bărbat de 25 de ani, Hadi Matar, care a mărturisit ulterior că nu citise decât câteva pagini din Versetele satanice (cartea care i-a adus lui Rushdie o condamnare la moarte din partea ayatollah-ului Khomeini în 1989 și o recompensă pentru asasinarea lui), dar văzuse videoclipuri cu acesta și era împotriva poziționărilor anti-islamice ale romancierului. Rushdie a supraviețuit ca printr-un miracol, pierzând un ochi, iar Knife până la un punct se joacă simbolic cu ideea de supranatural, ba relatând un vis premonitoriu pe care Rushdie l-a avut înainte de tentativa de asasinat, ba făcând o serie de paralele cu propria operă – cu un personaj asasin din Shalimar clovnul sau cu o scenă care are ca subiect frica cea mai mare a autorului, aceea de a orbi, narată pe pielea unui personaj din romanul cel mai recent al acestuia, Orașul victoriei. E ceva straniu în aceste trimiteri absorbite de sine la propria ficțiune, la faptul că romanele lui Rushdie conțin miraculos, care, după cum notează acesta, în ziua de 12 august s-ar părea că se materializează în viața reală. De altfel, secularul Rushdie (dacă se omite un interviu infam din 1990 în care el declara că îmbrățișează religia islamică, mutare strategică care i-a fost apoi reproșată cu înțelegere de cercul lui de prieteni) e ambiguu doar în paginile din Knife. Pus în fața multiplelor pasaje în care filozofează în carte despre miraculos de către jurnalista Nahlah Ayed, într-un interviu pentru postul de televiziune CBS, Rushdie a retractat oarecum, subliniind că miracolul a fost totuși asigurat de echipa de medici care l-a tratat în urma atentatului. E un exemplu bun pentru tonul întregii cărți, care pare scrisă foarte repede, o încercare de a da sens la cald unei experiențe absurde. Există și ceva plăcut în această experiență transpusă nefiltrat, o impresie că auzi versiunea pe care ar relata-o Rushdie apropiaților lui. E povestea unui om fericit și singur. Fericit, fiindcă o primă parte a cărții e dedicată întâlnirii, cu episoade în care se ia ușor în derâdere, a soției actuale a lui Rushdie, poeta Rachel Eliza Griffiths. Absurdul narat de Rushdie aici are și el un parfum literar, e întorsătura de situație tragică pe care autorul o știe foarte bine din romanele lui sau ale altora. Pe de altă parte, se desprind din paginile finale ale cărții cantități deloc neglijabile de amărăciune și îndoială. Rushdie, la 77 de ani, se întreabă dacă nu cumva cele 15 romane scrise până acum sunt umbrite de statutul lui de cause célèbre pentru libertatea de expresie. Autoironic, Rushdie observă că mai nimeni n-a observat umorul din Versetele satanice, atribuindu-i în schimb o îndârjire pe care cartea nu o are. Singurătatea lui Rushdie nu are însă de-a face numai cu dubiile (proprii sau externe) legate de opera lui literară. Într-un paragraf foarte interesant din Knife, el notează că stânga progresistă americană a uitat într-atât de mult de ideea de libertate (cu subspecia ei, libertatea de exprimare), încât aceasta a fost capturată cu totul de partidul republican. E unul dintre gândurile cele mai provocatoare rezultate din amărăciunea retrospectivă a lui Rushdie, într-o carte care e în sine elegiacă, nu numai prin lista de autori iluștri și prieteni ai autorului a căror moarte e consemnată – Paul Auster, Martin Amis, Hanif Kureishi –, ci și prin această confruntare foarte personală a unui autor cu aparenta pierdere a contururilor unei idei care i-a marcat cariera literară și viața.
