Des inclusă în pomelnicul autorilor anglo-americani care au stabilizat modernismul, dar foarte rar analizată minuţios, new-yorkeza Djuna Barnes a fost una dintre puţinele persoane de sex feminin care au ilustrat literatura expatriaţilor americani – nu o animatoare şi sprijinitoare a acestei literaturi cu avânturi moderniste, precum Gertrude Stein sau Sylvia Beach, ci o creatoare în toată puterea cuvântului, după cum o dovedeşte capodopera ei din 1936, recent transpusă în româneşte.[1]
Născută la New York în 1892 (socotind după data naşterii, am putea afirma că aparţine Generaţiei Pierdute – Hemingway s-a născut în 1898, Faulkner în 1897, Fitzgerald în 1896), Djuna Barnes a trăit mult în Europa, în special în Franţa şi Anglia. Este autoare de drame, poezii, nuvele şi articole pe teme culturale şi sociale. Eseistă şi ilustratoare. Influenţată de James Joye, publică romanul satiric Ryder (1928), compus în tehnica fluxului conştiinţei, urmat de Nightwood, lăudat de T. S. Eliot ca având „o calitate a ororii şi damnării foarte apropiată de aceea a tragediei elizabetane”. Să mai menţionăm, de dragul titlurilor, The Book of Repulsive Women (1948) şi Vagries Malicieux (1975), două eseuri care comentează viaţa pariziană a anilor 1920. Djuna Barnes a încetat din viaţă în 1982.
Roman complex, dens şi inclasificabil, Nightwood degajă o atmosferă crepusculară, decadentă, narcotizantă. În prefaţa sa tactică, T. S. Eliot subliniază că acest roman va fi în special pe placul iubitorilor de poezie. Dar… „A spune că Pădurea nopţii îi va capta în primul rând pe cititorii de poezie nu înseamnă că nu e un roman, ci că este un roman atât de bun, încât numai nişte sensibilităţi antrenate în poezie îl pot aprecia pe de-a-ntregul. Proza domnişoarei Barnes are ritmul prozei şi stilul prozei şi nişte tipare muzicale care nu sunt cele ale versului. Acest ritm al prozei poate fi mai mult sau mai puţin complex sau elaborat, în funcţie de scopurile scriitorului; dar, fie simplu, fie complex, este ceea ce ridică obiectul comunicării la o intensitate maximă.”
Romanul urmăreşte, într-o desfăşurare neliniară, cu elipse şi salturi bruşte de la un personaj la altul, relaţile sociale şi sentimentale din cadrul unui grup de europeni şi americani prinşi într-un dans huxleyan al orgoliilor şi slăbiciunilor. Povestea începe în Europa, unde falsul baron Felix Volkbein, o relicvă a Imperiului Habsburgic, o cunoaşte pe americana Robin Vote, o „drifter”, adică o femeie neancorată, mânată de dorinţa de a fi independentă şi de a trăi riscant (vagi asemănări cu Isabel Archer a lui Henry James). „Baronul” reprezintă o lume pe cale de dispariţie şi se simte derutat, deoarece au dispărut toate certitudinile legate de rangul social, etichetă sau privilegiile de clasă. Căsătoria celor doi este un fel de mezalianţă, din care ambii ar urma să profite, Felix asigurându-şi stabilitatea financiară, iar Robin îmbrăcând (pe jumătate) hlamida aristocraţiei austro-ungare decadente. Cei doi au un fiu, Guido, dar Robin nu mai vrea să continue această viaţă pe care o simte găunoasă. Ea pleacă în America, unde începe o legătură romantică cu Nora Flood (romanul este considerat şi o capodoperă a literaturii lesbiene). În cele din urmă, cele două femei se mută împreună la Paris, unde caracterul cam fluşturatic şi prea independent al lui Robin face ca şubreda lor legătură să se destrame, astfel că o bună parte din roman se ocupă de frustrarea Norei şi de încercările ei disperate de a o recupera pe Robin. Robin, însă, mânată de conflictul dintre „dragoste şi anonimitate”, explorează viaţa de noapte pariziană, lipsind de acasă noaptea, ducând o viaţă promiscuă, doar pentru a fi în cele din urmă capturată, sentimental vorbind, de Jenny Petherbridge, de patru ori văduvă, care „îşi procură fericirea furând bucuria altora”. Jenny reuşeşte să le despartă definitiv pe Nora şi Robin. Pasivitatea lui Robin, firea vorace a lui Jenny şi devotamentul pasionat al Norei, remarcă, într-o cronică empatică din The Guardian, romanciera Jeanette Winterson – ea însăşi o bună cunoscătoare a sufletului feminin şi a amorurilor răsucite – formează un triunghi imposibil. Iubirea între femei este înfăţişată în tonuri sumbre, evidenţiate fiind egoismul, posesivitatea, dorinţa de auto-distrugere. Nora, ducând dorul fostei iubite, cere sfatul sfătosului doctor Matthew O’Connor (un personaj important al romanului, un soi de raisoneur, care, însă, predică de cele mai multe ori în pustiu). Între timp, Felix, povăţuit de acelaşi doctor, îşi concentrează atenţia asupra unicului său fiu, Guido, şi începe s-o uite pe Robin. Relaţia Robin-Jenny nu durează mai mult decât precedentele aventuri (flings) ale amândurora, dar Nora rămâne neconsolată. Mai târziu, Robin şi Nora se întorc în America şi cândva Nora o descoperă pe Robin într-o pădure, îngenunchiată în faţa altarului unei biserici dezafectate. Finalul e ambiguu: Nora îşi pierde cunoştinţa când încearcă să intre în biserică, iar Robin schiţeză un dans sexual cu câinele Norei. Dacă, aşa cum crede Jeanette Winterson, Nightwood este un comentariu pe marginea materialităţii lumii şi a imposibilităţii de a găsi consolarea, cartea propune în schimb intensitatea trăirilor, nesăbuirea şli iresponsabilitatea, sfidarea suferinţei. Toate personajele sunt, într-un fel, exilate, astfel că putem vedea în ele un început al diasporei moderne. Dintre protagonişti se detaşează doctorul Matthew O’Connor, care, ne asigură T. S. Eliot, este elementul ce conferă vitalitate cărţii: „La început, nu-l auzim decât pe doctor vorbind; nu înţelegem de ce vorbeşte. Treptat, îţi dai seama că pe lângă egotism şi înfumurare [ …] este şi disperat dezinteresat şi profund umil. Umilinţa lui nu apare frecvent atât de central ca în prodigioasa scenă din biserica goală, dar este cea care-i dă pe tot parcursul cărţii forţa neputincioasă printre cei neputincioşi. Monologurile sale, strălucitoare şi inteligente în sine, nu sunt dictate de o indiferenţă faţă de alte fiinţe omeneşti, ci, dimpotrivă, de o conştiinţă hipersensibilă a existenţei lor.” Prin ochii doctorului vedem personajele şi întâmplările din carte, dar şi viaţa boemă sau secretă a Parisului anilor treizeci, mai asemănătoare cu cea zugrăvită de Henry Miller decât cu a lui Hemingway.
Nightwood este un adevărat triumf stilistic; o mare parte a farmecului cărţii constă în memorabilele cizelări ale expresiilor şi frazelor, în şocanta surpriză a comparaţiilor şi în tensiunea ideilor, împletite, în ultimă instanţă, într-o fascinantă filosofie a vieţii şi iubirii. Este meritul traducătoarei, experimentata Luana Schidu, de a fi reuşit să-şi muleze verbul pe meandricul stil al autoarei, oferindu-ne o versiune ce păstrează forţa şi strălucirea originalului.
O lectură memorabilă.
[1] Djuna Barnes, Pădurea nopţii, traducere din engleză şi note de Luana Schidu, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2017.