Disco

Disco

Pentru a fi corect cu cititorul acestui text trebuie să menționez încă de la început că el este unul laudativ. Radu Pavel Gheo reușește cu Disco Titanic o veritabilă performanță, ceea ce, pentru cineva care i-a parcurs volumele anterioare nu ar trebui să fie în nici un caz o surpriză. Prozatorul bănățean a fost una dintre cele mai solide, constante și plăcute prezențe pe scena literară românească a ultimilor douăzeci de ani, reușind nu doar să publice volume bune, dar și să demonstreze o evoluție în spatele căreia se întrevede un autor cu gust critic, simț auto-critic și reflexivitate.

Într-un fel Disco Titanic se așează foarte strîns alăruri de precedentul roman al autorului, Noapte bună, copii! (Editura Polirom, Iaşi, 2010) evoluînd în parametrii comparabili: aproximativ aceeași lume, aproximativ aceleași obsesii auctoriale, o scriitură în linii mari similară, aceleași ambiții inerente din spatele textului, aceeași apetență pentru povestire. Cu notabila diferență că

Disco Titanic reușește acolo unde Noapte bună, copii! mai avea puncte slabe, fiind in discutabil un roman mai bun, mai consistent și, îndrăznesc să spun, memorabil.

Radu Pavel Gheo revine în lumea Banatului, de data aceasta focalizînd mai mult pe Timișoara și extinzîndu-se sensibil în teritoriul fostei Iugoslavii. Romanul este povestea lui Vlad Jivan, care în prezentul textului, 2011, are puțin peste patruzeci de ani, dar prin numeroase volute îi acoperă întregul traseu, de la adolescența derulată în ultimii ani ai comunismului, prin tranziție și pînă în prezent. Romanul este sumarizat foarte bine pe coperta a patra, o detaliere mai migăloasă producînd automat devoalări care nu ar face decît să strice din surprizele orchestrate de către autor.

Disco Titanic este un roman despre România recentă, cea de ieri și de azi, văzută prin intermediul generației care stă întinsă peste cele trei momente de cutremur care au marcat ultimele trei decade din viața noastră: agonia sistemului comunist, ruperea violentă, habulică și amorală de acesta și consolidarea unor valori noi, adeseori îndoielnice, care reșează societatea de azi. Este în linii mari aceeași schemă pe care Gheo o utiliza în romanul anterior, cu mențiunea că de această dată personajele la care apelează sînt în mod clar din mainstreamul figurilor tipice românești. Textul nu se vrea însă în nici un caz o demonstrație, iar ideea de a lansa o teză pe care să o ilustreze apoi prin manipularea personajelor și narațiunii îi lipsește complet prozatorului, ceea ce îl ridică automat deasupra a foarte multe alte tentative similare care, din cauza unei încrîncenări demonstrative pe care am acuzat-o repetat, se prăfuiesc rapid și acumulează o aureolă de ireal și falsitate indusă care le scot rapid din memoria cititorului. Radu Pavel Gheo este în primul rînd un povestitor și un întemeietor de lume ficțională. Simboluri, semnificații mai mult sau mai puțin profunde, apropouri, meditații, toate se grevează ulterior pe o construcție romanescă articulată superb. Această impresie de ansamblu este foarte ușor de demonstrat privind detaliul, coborînd în zona de construcție a textului. Episodul care deschide romanul este tipic în acest sens, ilustrativ ca atitudine pentru toate paginile care urmează. Patru prieteni se întîlnesc la o terasă timișoreană pentru a bea cîteva beri după un meci de baschet. Prilej cu care trebuie introdusă o scenă confesivă a personajului principal și cîteva flash-back-uri. Majoritatea prozatorilor noști de azi ar galopa direct spre punctul de interes al construcției pe care o pun pagină, mizînd pe simplitate, economie și recurgînd la intervenții directe ale vocii naratoriale. Radu Pavel Gheo procedează aproape complet invers. Construiește atmosferă, construiește personaje, insistă pe dialog, pe descriere. Caută detaliul și îl livrează articulat și interesant. Scenele romanului sînt fiecare etape care instaurează o lume, îi trasează un schelet și adaugă pe acesta carne, mușchi și grăsime. În momentul în care are loc episonul necesar în economia narațiuni pentru declanșarea poveștii, deja o întreagă lume romanescă este născută și funcțională. Prozatorul are o tehnică impecabilă a dialogului (și nu cred că sînt foarte mulți autori români în viață care să poată susține atît de multe pagini de dialog fără a face măcar o stridență sau o stîngăcie evidentă la nivel stilistic) și nu se sfiește să o utilizeze cu maxim de efect.

Un cititor de romane românești contemporane este cu siguranță obișnuit cu discursul auctorial direct, cu narațiunea la persoana întîi singular sau măcar cu o voce auctorială autoritară, care intervine marcat adeseori pentru a puncta. Radu Pavel Gheo are o exemplară finețe poziționîndu-se ca autor aproape detașat, un autor contemplativ al propriei opere. Prozatorul construiește totul indirect, nu indicînd cititorului sau confesîndu-se acestuia, ci articulînd personaje complexe și viabile și punînd în scenă o lume detaliată veridică, reactivă și revelatoare. Modul în care este pusă în pagină Timișoara de ieri sau cea de azi (sau Splitul) sînt modele de evocare, documentare și fabulație, dozate și articulate într-o armonie care livrează o lume congruentă și convingătoare, o lume cu lumini, culori, mirosuri și apucături, o lume cu oameni și spirit al locului. Discoteca studențească din 1989, plaja din Splitul aceluiași an, terasele Timișoarei din 2011, toate sînt nu doar evocări, nu doar decor, nu simple instrumente care fac narațiunea să progresezee, ci spații vii în care există o foșgăială reperabilă a o sută de alte subiecte care curg paral cu narațiunea romanului. Cînd pătrunzi în paginile volumului pătrunzi într-o lume vie și complexă în care simți, ca cititor, că te poți mișca dincolo de focalizarea pe care o impune naratorul.  Disco Titanic este fără tăgadă romanul cel mai credibil atunci cînd vorbim de o oglindă a istoriei noastre recente.

Radu Pavel Gheo construiește foarte tradițional romanul, recurgînd în același timp la mijloace moderne ale scriiturii. Impresia de final este al unui fir lung și simplu, dar planul narațiunii este non-liniar, unele scene sînt accentuat dialogice, altele recurg la un stil subliniat cinematografic, cu decupaje și indicații, sînt episoade confesive, sînt cut-scene intercalate și episoade de proză realistă tradițională. Autorul se joacă, dar într-o manieră foarte serioasă, cu modul în care își livrează către cititor povestea, dar jocul este la nivelul formei, nu al tonalității, astfel că ansamblul rămîne surprinzător de unitar, oferind o receptare omogenă. Autorul se joacă, uneori inducînd două voci naratoriale suprapuse, de parcă ar citi un text pe care îl comentează. Alteori modifică fără avertisment contextul suprapunînd episoadele într-un montaj care amintește mai mult de tehnici cinematografice de montaj decît de cele tradițional literare. Ah, și, desigur, autorul își permite jocuri inter și meta textuale care sînt plăcute la lectură fără a deveni disonante. Subiectul din Noapte bună, copii! e repovestit ca anecdotă într-o pagină, iar Radu Pavel Gheo este personaj în propriul roman și nu pot să nu decupez modul în care este descris de personajul principal: “Era un ochelarist blond și creș, înăltuș, slăbănog și cam aplecat de spinare. Uite, el nu venise îmbrăcat la sacou și nici măcar la cămașă. Purta un tricou alb, prost călcat, și o pereche de blugi albaștri, lungi. Stilul optzecist, clar, l-ar fi recunoscut de la un kilometru.”. Pentru Vlad Jivan este o figură enervantă căci “Chiar și cu ăia de vîrsta noastră, care au trăit exact aceleași lucruri, au văzut aceleași filme, au citit aceleași cărți, ăia cu care am mers la aceleași discoteci, la aceleași petreceri, la naiba, poate am și dansat cu aceleași fete și am discutat aceleași lucruri, chiar și cu ei ajungem să nu ne mai înțelegem!”.

Personajele din Disco Titanic nu sînt nici unele schematice, tipice sau vădit demonstrative. Radu Pavel Gheo este un demiurg veritabil, care mai întîi, după o muncă meticuloasă, insuflă viață personajului, iar apoi îi urmărește, aproape detașat, cu încrederea celui care știe că nu a creșit în momentul creației, traseul. Romancierul nu pare să își iubească sau antipatizeze personajele, nu le transformă în vehicule vizibile ale propriilor emoții sau demonstrații, ci își iubește în mod vizibil universul articulat pus în pagină și în care toate aceste figuri umane sînt elemente componente și comunicatorii.

Disco Titanic este un roman dens, un roman de și despre dragoste, un roman despre destin, prietenie, trădare, un roman cu schemă polițistă și un roman în cele din urmă despre demonii din noi și despre cei pe care îi lăsăm să pătrundă în noi. Dar, dincolo de toate aceste cuvinte, este, în opinia mea, cel mai bun roman românesc, nu doar al anului, ci de la apariția Ploilor amare (a regretatului Alexandru Vlad) încoace. Nu știu în ce măsură receptarea de moment va confirma această observație, dar peste cîțiva ani, cînd se va privi înapoi fără umori și orgolii, Disco Titanic își va (re)găsi locul meritat.

Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, Editura Polirom, Iaşi, 2016

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.