E anul în care plutește asupra cinemaului românesc o bănuială stânjenitoare: că nu mai are suflu. Sau, măcar, că nu-l mai are pe cel de odinioară. A zis-o Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF-ului, la o conferință de presă: nu e un nivel grozav pentru filmul românesc în 2023. Paradoxul e că acestea sunt zise în același an în care filme românești – altele decât cele care ar fi intrat în selecția TIFF-ului, proiecte precum Teambuilding sau Mirciulică – au dovedit că se pot face bani cu filme în limba română, ceva relativ nou și aproape nefiresc pentru piața românească. Agonie pe de o parte, calcul deștept pe de alta. Desigur, Chirilov vorbea despre genul de filme a căror relevanță se măsoară cu ochi internaționali, cu Urși de aur și câte un Palme d’or. Din astea, într-adevăr, anul acesta nu prea s-au văzut. Mi se pare însă mai puțin relevantă chestiunea dacă, ei bine, campionii en titre au avut un sezon mai prost – dacă, de exemplu, MMXX al lui Cristi Puiu n-a mai prins Cannes-ul și pare departe de ce putea face Puiu în Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu sau chiar Sieranevada. Mi se pare mult mai fascinant ce fac rezervele sau cei din echipa de tineret atunci când seniorii nu sunt în forma lor obișnuită. Și așa a fost și anul acesta la TIFF: loc liber de expunere pentru ce se poate întâmpla în cinemaul românesc dincolo de limitele trasate de Puiu & co. acum aproape 20 de ani.
Situația, în fapt, se repetă. Anul trecut, cu un Mungiu sigur pe el, dar nesigur pe ce vrea să zică (în RMN), de departe filmul românesc cel mai în afara normei s-a dovedit a fi falsul documentar Pentru mine tu ești Ceaușescu al lui Sebastian Mihăilescu. (Am reușit să nu ajung anul ăsta la Mammalia, deci nu știu cât de bine îi priește lui Mihăilescu trecerea la ficțiune.) Ultimul an cu un statement încrezător din partea regizorilor încadrabili în Noul Cinema Românesc a fost 2021, anul cu fulminantul Întregalde al lui Radu Muntean – deși, și atunci, pe celălalt taler al balanței, cel cu filme care nu se complică cu norma, stăteau Neidentificat de Bogdan George Apetri și Câmp de maci de Eugen Jebeleanu. Anul acesta, nici în competiția de scurtmetraje nu s-a văzut foarte mult realism de apartament – probabil, în ultimii ani, etalonul de care se distanțează anxios orice regizor și regizoare în primele lor filme. Ce s-a văzut, în schimb, au fost trei direcții, care nu sunt nici ele noi-nouțe, dar arată cât de mult nu vor nici newcomer-ii, nici regizorii cu experiență să mai facă filme în vechiul stil: un flirt cu genul, un joc cu forma și o tatonare a limitelor dintre filmul de ficțiune și alte tipuri de material cinematografic.
Primul pe lista mea de filme românești care încearcă o eschivă în direcția filmului de gen e Tigru de Andrei Tănase. Sper sa fie un trend, dar regizorii au început să le dea personajelor mai de curând lucruri interesante de făcut. Să vrea să facă un pic de spectacol, pe scurt. Să zicem că nu-i neapărat un lucru nou. Puiu în Marfa și banii făcea interesantă ruta Constanța-București, Radu Muntean făcea în Furia prea interesantă viața a doi coate-goale simpatici. Dar lucrurile se mișcă un pic altfel de vreo câțiva ani. Daniel Sandu în Tata mută munții urca cu camera (și drona) pe urmele salvamontiștilor, același Muntean își izola o noapte în pădure personajele din Întregalde. Apoi, apare acest Tigru, care prezintă în mare o zi și ceva din viața unei femei care e medic veterinar la grădina zoologică din Târgu Mureș. Nici nu mi-ar fi trebuit partea de suspans din a doua parte a filmului, ce face un astfel de personaj e deja interesant în sine, de dimineața până seara. Doar că lui Tănase îi iese pe distanțe scurte și suspansul. Ce nu-i iese așa bine – și aici cred că e o problemă comună pentru această generație cu suflu nou, care își pune personajele în situații neobișnuite, dar nu le dă și o viață interioară ieșită din tipare – e povestea din spate, care e o traumă uzată înainte să se desfășoare pe ecran. Spectacolul, aici, e mai bine orchestrat decât detaliile psihologice care ar fi rotunjit altfel foarte bine filmul.
Celălalt film care încearcă să umble cu șiretenie la butoanele genului și să-l ia prin surprindere pe spectator e un scurtmetraj regizat de Bogdan Alecsandru, numit Antrenamentul de noapte. La început, te duce cu gândul la un romancequeer. Tropii sunt acolo, atmosfera (tinerețe, semne discrete de atracție) e pregătită atent. Și apoi filmul, foarte classy lucrat pe imagine, ia o turnură pe care e păcat să o divulgi – înspre straniu și macabru. Aș vrea să-l văd făcut lungmetraj sau să văd un lungmetraj făcut de acest promițător regizor.
Celălalt film care a profitat oarecum de încurcătura de inspirație a celor deja consacrați e Între revoluții de Vlad Petri. E un documentar de montaj (și trebuie spus că genul ăsta de film are un revival în ultimii ani, și nu numai în România) care pune în paralel revoluția iraniană din 1979 și revoluția română din 1989, legându-le printr-o corespondență (aparent, fictivă) între două prietene care se cunosc la studii în România și își scriu apoi din Iran în România și invers – mai ales că, spre final, printre rânduri, prietenia pare să se transforme în ceva mult mai dureros. Bănuiala mea e că aici se vede un regizor care are o colaboratoare de primă mână care știe să scrie, respectiv pe Lavinia Braniște. Iar filmul rezultat e un puzzle cu text și imagini remarcabil ansamblat de Petri – cu o contribuție însemnată, mă gândesc, din partea celor care i-au dat o mână de ajutor regizorului la montaj, respectiv Cătălin Cristuțiu și Dragoș Apetri.
Impresionant e și Pocalul. Despre fii și fiice/ O thahtai. Șavendar tai șeiandar, documentarul semnat de Cătălina Tesar și Dana Bunescu. Se și vede mâna Danei Bunescu de la început, adică din primele cinci minute știi exact care e situația: o fată minoră dintr-o familie de romi cortorari e căsătorită și, dacă nu face copil (și băiat), pare să n-o aștepte zile bune. Filmul nu e despre fata din primele secvențe, ci despre situație și urmărește alte două perechi de tineri căsătoriți din două familii de cortorari. Deși e ansamblat obiectiv, nu prea ai cum să-l vezi obiectiv. E atât de bătătoare la ochi nefericirea de a fi femeie într-o cultură cu cutume tradiționale, de a avea deasupra capului așteptatea de a produce un urmaș de sex masculin, încât documentarul te gâtuie din când în când. Și e făcut cu o decență de admirat: când izbucnește un scandal la o petrecere într-una dintre secvențe, camera coboară, așa cum ar coborî niște ochi discreți. E rezultat din vreo doi ani de urmărit aceleași persoane, așa încât ai și o felie de viață antropologică a vieții cortorarilor – dar (ceea ce am admirat, de asemenea) nu doar cu nefericirile lor, ci și cu momentele în care se vede și spectacolul vieții de zi cu zi în versiunea lor.
Nu în ultimul rând, m-a surprins în mod plăcut faptul că există scurtmetraje care riscă să facă un pas lateral de la căile prea bătătorite. Nu neapărat cel care a câștigat premiul la competiția de scurtmetraje românești, Exercițiu de concediu, regizat de Lara Ionescu, care mi se pare resentiment intergenerațional distilat artistic (și nu-mi place deloc arta făcută din răfuială, deși personal pot să înțeleg foarte bine feeling-ul) – și cu niște imagini de arhivă puse într-un fel care face din film ceva mai mult decât pură ficțiune, deși nu cu mult. M-a impresionat mai tare un scurtmetraj regizat de Lucia Chicoș, Berliner Kindl, care e o schiță de comedie romantică, cu dialog foarte bun (dacă am văzut bine pe genericul final, e și lucrat de vreo patru oameni în colaborare) și cu o concluzie care îți lasă în minte o ambiguitate bine țintită. Sau mini-documentarul Iorgu! de Matei Preda, care face un profil al lumiicampy a puținilor practicanți de wrestling românesc – aici, am iubit momentul în care regizorul îl întreabă pe unul dintre ei ce face când vine lumea și râde de el și de făcătura care e un meci de wrestling. Sau cele două scurtmetraje ale lui Vlad Popa. Unul, Crochiu de natură moartă, cu tot cu discuțiile riscante și cam prea serioase despre artă, are o secvență de un umor dement (și, la a doua proiecție de la TIFF, sala a fost exact pe fir în acel moment) și, presărat prin altele, un tip de ireverență și inventivitate foarte promițătoare. Al doilea, Alibaba, iarăși cu vreo două momente pe care le văd din alt film, mă face să vreau să fiu cu ochii pe ce face în continuare acest regizor aflat la începuturi.
Pe scurt, a fost un an cu puțină ficțiune de tip realist remarcabilă. Dar asta nu-i rău deloc, fiindcă se vede în toate aceste zbateri de a face altceva pomenite mai sus profilul unui cinema românesc cu forme pe care cred că nu le-ar fi putut bănui nimeni până acum. E, până la urmă, un proces lent de reinventare mai puțin zgomotoasă (cu relative excepții, niciunul dintre filmele astea nu a avut impactul internațional pe care îl avea acum aproape două decenii Noul Cinema Românesc), dar remarcabilă prin varietatea de forme hibride pe care le naște.