Citind cel mai recent roman semnat de Ioan T. Morar, Sărbătoarea corturilor, trebuie să accepți că ai în față un prozator al cărui profil s-a cristalizat foarte bine și care și-a clarificat intențiile și controlul asupra propriilor resurse creative. Pînă la urmă, asemănările dintre acest roman și precedentul sînt semnificative, astfel încît aș putea să reiau, în bună măsură, cele scrise în urmă cu cîțiva ani și pur și simplu să le subsumez actualului titlu. Totul pornește pînă la urmă de la intenție. Ioan T. Morar este în mod evident un autor care dorește – și reușește – să fie la modă, în sensul în care abordează subiecte aflate în centrul polemicilor curente ale momentului. Negru şi roşu vorbea despre condiția minoritarului (a țiganilor/romilor mai exact), despre naționalismul românesc, despre integrarea minorităților, despre dictatutra Mareșalului, crimele de război comise de armata române și (inevitabil pentru 70% dintre prozatorii noștri trecuți de 40 de ani) comunism. Sărbătoarea corturilor este centrat pe condiția minoritarului (de data aceasta vorbim despre minorități religiose, neo-protestanții), integrarea minoritarului, dictatura comunistă, securitate și turnătorie. Sînt, în general, subiecte dezbătute pînă la saturație în presa de toate tipurile (de la tabloide și pînă la cea științifică), la simpozioane, în tomuri mai mult sau mai puțin științifice, la o cafea sau în talk-show-uri. Cu mențiunea că axa principală a discuției (neo-protestanții) sînt subiectul cel mai puțin abordat, ceea ce demonstrează și inteligența alegerii făcute de autor, care, la fel ca și în precedentul roman alege o nișă mai puțin exploatată (nu sînt foarte multe piese literare contemporane despre țigani), dar reprezentativă. Singurul roman recent care îmi vine în minte și care să vină oarecum pe această linie este excelentul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului al Martei Petreu, dar acesta este într-o altă ligă.
Povestea din Sărbătoarea corturilor este rezumată excelent de către Polirom: „În România anilor 1980, membrii unui grup coral specializat în cîntări bisericești caută să scape din robia unor confesiuni care nu-i mulțumesc, în încercarea de a descoperi adevărata credință. Aparținînd inițial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventiști, iar în cele din urmă se circumcid și se convertesc la iudaism. Astfel ajung să emigreze în Israel, unde fiecare se descurcă cum poate. Însa Jac, Corneliu și Beni, cei trei conducători și ultimii reprezentanți ai grupului, nu își găsesc nici aici liniștea sufletească: Beni ajunge să îmbrățișeze doctrina mesianică, devenind rabin, în vreme ce Jac și Corneliu se întorc după 1990 în România, unde pun bazele unui cult iudeo-creștin, Sărbătoarea Corturilor”. Totul este narat din perspectiva lui Corneliu, ca o (ultimă) confesiune. Și, desigur, acesta este și informator al Securității, turnînd de la bun început și dezvoltînd o întreagă și complexă relație cu „organul”. Pe scurt, un material care poate promite mult, spectaculos (autorul ne asigură, așa cum a devenit mai nou un clișeu în filmele holywoodiene, că totul este inspirat din întîmplări și fapte reale) și ofertant. Ce rămîne de discutat în afara poveștii este execuția literară și propunerea de dialog de idei. Din păcate Ioan T. Morar păstrează abordarea din precedentul său roman.
Romancierul este extrem de prezent în text, lăsînd foarte puțin spațiu de manevră personajelor sale, conducîndu-le în mod vizibil pentru a susține o demonstrație personală. Ioan T. Morar are ceva de spus, iar mesajul său devine foarte clar, dar în detrimentul verosimilității eroilor săi. Aceștia nu reușesc să convingă ca figuri umane, psihologia lor fiind adeseori forțată. Prozatorul construiește scene care trebuie să fie tipice, clare pentru enunțul ideatic și de aceea personajele trebuie să acționeze, să gîndească, să vorbească într-un anume fel, chiar dacă aceste răspunsuri ale lor fragmentează ceea ce ar trebui să fie o evoluție firească, cursivă a personajelor. Psihologia pe care o pune astfel în scenă Ioan T. Morar este neconvingătoare, și asta este cel mai vizibil la Corneliu, a cărui voce narativă este contaminată adeseori de discursul autorului. Corneliu pierde astfel mult din consistență și nu reușește să devine memorabil ca personaj, nu reușeșe nici măcar să ajungă convingător. Cititorul poate avea la un moment dat impresia, la fel ca și în cazul precedentului roman, că vorbim despre mai multe personaje diferite reunite sub același nume și care animă scene diferite. Obsesia de a creiona scene tipice, în care de cele mai multe ori cititorul știe, intuiește de la început cum se va organiza și cum se va finaliza povestea, subminează originalitatea și atractivitatea romanului. Literatura fascinează prin modul de a spune o poveste, iar nu neapărat prin demonstrația pe care o face acea poveste. Este, cred, păcatul capital al lui Morar, care, în pasajele în care nu intuiește o miză ideatică aparte, se arată ca un prozator cu peniță fină și observație originală. Prea multă încrîncenare, prea multă atenție îndreptată înspre ceea ce trebuie să spună povestea, distrug ficțiunea și implicit sabotează chiar ideea de roman.
Un alt păcat, de data aceasta tipic doar pentru Sărbătoarea corturilor, este incapacitatea lui Ioan T. Morar de a convige, de a descrie căutarea religioasă care ar trebui să fie motorul întregii înșiruiri de întîmplări. Lipsește pasiunea, lipsește „fiorul” religios care să motiveze căutarea permanentă a personajelor. Prozatorul este foarte bine documentat și sînt multe pagini cu detalii extrem de interesante despre diferențele dintre feluritele culte, detalii instructive. Explicația profundă a personajelor lipsește însă. Declicul acela intern, care trebuie să fie violent și bine motivat psihologic, nu transpare. Periplul grupului devine astfel ilustrativ, dar nu dramatic. La fel se întîmplă și cu relația complexă de turnător al naratorului. Regăsim scene foarte bine documentate, interesante istoric, regăsim locurile comune care bîntuie amintirile și imaginarul colectiv românesc din ultima jumătate de veac, regăsim fiecare loc comun implicat de această relație, dar psihologia personajelor este din nou superficială. Informatorul și manipulantul său sfîrșesc prin a fi ilustrativi, peste figurile lor tipice putîndu-se suprapune orice nume al epocii. Scheletul este bine realizat și articulat, dar unde este carnea?
Sărbătoarea corturilor nu este deloc un roman slab. Pur și simplu este un roman care fi putut să fie mult mai mult. La sfîrșitul lecturii rămîi cu senzația că ai asistat la o foarte bună expunere a unui material strîns în vederea scrierii unui roman, că ai parcurs cîteva pagini fascinante ale unui prozator de mare potențial, dar aștepți concretizarea. Dacă Ioan T. Morar s-ar lăsa pur și simplu în voia narațiunii, fără a se ambiționa să dețină un control absolut, ar putea livra un roman memorabil