„Fără dragoste, totul e nimic. Dar unde-i dragostea să ne tămăduiască pe veci de noi înșine?”, se întreabă Cioran în fragmentul 74 din Îndreptar pătimaș II, ca imediat după aceea să-și dea tot el răspuns: „Eva e absentă. Păcatul ei nu risipește destulă căldură, sânii ei nu sunt cuptor nordicei noastre inimi, ale ei mădulare n-au văpăi tropicale pentru Siberiile cărnii-ngândurate.” Să fi fost Cioran incapabil de iubire? Ca și în cărțile sale anterioare, subiectul este abordat în strânsă legătură cu o altă mare obsesie a sa, conștiința, văzută drept cauza pentru care iubirea nu este posibilă. Întorcând fila, în fragmentul 75 găsim confirmarea acestei incompatibilități: „Numai alături de femeie simți cât ești de putred și ce prezentă-i conștiința în fiorii cărnii. Cine a fost odată prigonit de absolut își constată peste tot incompetența în viață.” Din pricina conștiinței exacerbate, se declară inapt pentru dragoste, așa cum o făcuse și în Cartea amăgirilor, în care erosul, iubirea și femeia sunt prezente aproape la tot pasul.
Cioran n-a fost, s-o spunem pe șleau, vreun sfânt, deși s-a visat adesea unul. La bătrânețe, în Exerciții de admirație, rememorează timpul studenției sale, când devenise „un tenace client al bordelurilor”: „viața mea de student s-a petrecut sub farmecul Târfei, la umbra decăderii ei protectoare și calde, materne chiar.” N-a fost însă nici vreun depravat oarecare. Avea un respect deosebit pentru prostituate, pe care le considera ființe situate în adevăr, manifestând în același timp dispreț față de iubire, despre care avea adesea cuvinte pline de sarcasm: „o întâlnire între două salive”, un „spasm ancestral” al cărei absolut e derivat din „mizeria glandelor” – citim în Tratat de descompunere.
Ceea ce spune Cioran despre iubire pare de-a dreptul cinic, chiar dacă, în realitate, nu e vorba decât de un refuz al sentimentalismului, în favoarea unei trăiri vitaliste a sexualității. În prima sa carte, tânărul filosof dădea sentințe devastatoare la adresa femeilor: „Născute aproape numai pentru iubire, ele își epuizează întreg conținutul ființei lor în avântul erotic”, „femeile sunt opace pentru universal”, „femeia este un animal incapabil de cultură și de spirit”, „femeile n-au creat nimic în nici un domeniu”, „femeia nu e o ființă istorică” etc. Ele, și altele de acest gen din Pe culmile disperării, i-au adus lui Cioran reputația de misogin. Există însă și o explicație pentru vehemența cu care atacă eternul feminin. Toate ideile sale din tinerețe pe această temă au fost puternic influențate de lectura cărții lui Otto Weininger Geschlecht und Character, după ce trecuse printr-o cruntă decepție sentimentală, „radicală și comună”, suferită la 17 ani (evocată în Exerciții de admirație). Rănit în amorul propriu, Cioran jură să termine cu „sentimentele”, devenind un fervent client al bordelurilor, convins că femeia e „o nulitate absolută”, o ficțiune, „un zero încarnat”. Cartea controversatului Otto Weininger, care a provocat la vremea apariției un scandal nemaipomenit în mediile intelectuale din cauza vederilor radicale cu privire la caracterul și psihologia femeii, i-a căzut lui Cioran în mână într-un moment cât se poate de neprielnic: tulburat peste măsură de decepția suferită în dragoste, tânărul cu capul zăpăcit de filosofie vede în ea doar nulitatea absolută a femeii, pe care o desființează în primele sale cărți, scrise sub presiunea unor „trăiri și obsesii cu care nu se poate viețui”, după cum ne mărturisește în Pe culmile disperării.
Ajuns la sfârșitul lui 1937 la Paris, pentru niște studii cât se poate de improbabile, Cioran continuă să-și facă de cap, lăsându-se în voia impulsurilor năvalnice ale tinereții. Începând cu primăvara anului 1938, cutreieră întreaga Franță – mai bine zis Normandia și sudul provensal, dormind pe unde apuca și amorezându-se fugar de slujnicuțe și tinere educatoare. După scurtul intermezzo românesc din 1940-41, reușește în mod miraculos să revină la Paris și, la scurt timp, o întâlnește pe cea care avea să-i devină parteneră: Simone Boué. Nu știm dacă a fost un coup de foudre, dar un lucru este cert: nu se va mai despărți de ea până la sfârșitul vieții.
Neverosimilă cum pare, această îndrăgostire a lăsat urme în scrisul său. Așa cum procedează nu o dată, Cioran își deghizează întâmplările vieții cu ajutorul unor mici scenarii dramatice, ștergându-și grijuliu urmele, pentru a nu da impresia unor cugetări prea personale. Nu altfel se întâmplă lucrurile într-unul din fragmentele care alcătuiesc Carnetul unui afurisit, manuscrisul publicat la Humanitas în 2021 fiind scris probabil prin anii 1944-1945. Acest fragment iese în evidență prin referințele de ordin factual pe care le conține: „Acel ce a plecat cândva la cucerirea lumii nu știe c-o să se oprească undeva-n Apus, frânt sub adevărurile poeziei și-ale dragostei. Din mândria veche și din setea de răsturnări nu i-au rămas puteri decât spre-a lâncezi-n versurile altora și-n iubita lui. Sistemul ambițiilor s-a sfărâmat; visul s-a decolorat; speranțele s-au pierdut în naufragiul sarcasmului. Din erou al propriei vieți – haimana tristă. Aici ajung începuturile de soartă?”. Inspirat din propria sa biografie (plecat la cucerirea lumii, s-a oprit undeva în Apus, ambițiile sale s-au sfărâmat), Cioran pare să facă referire în acest fragment chiar la Simone Boué.
Sunt motive temeinice pentru a afirma acest lucru. În primul rând, avem certitudinea că Cioran vorbește aici de el însuși, întrucât printre variantele date la sfârșitul cărții de Constantin Zaharia (cel care a stabilit textul editat la Humanitas al manuscrisului păstrat la Biblioteca Jacques Doucet din Paris), găsim nota cu numărul 307, care ne dă următoarea variantă de incipit al acestui fragment, abandonată de autor, care ne arată că inițial textul se voia scris la persoana întâi: „La vârsta-n care plecam la cucerirea lumii nu știam c-o să mă opresc undeva”. În al doilea rând, știm din afirmațiile lui Cioran că în perioada războiului era obsedat de poezie, în special de romanticii englezi, Byron și Shelley – la acest lucru se referă în fragmentul citat prin „versurile altora”. O analiză stilistică a Carnetului unui afurisit ne confirmă faptul că manuscrisul nedatat pare să provină din această perioadă, multe dintre fragmente suferind influența stilului imnic al vechilor cărți bisericești pe care Cioran le citea în timpul războiului la biserica românească din strada Jean-de-Beauvais, aceste texte fiind scrise, cu maximă probabilitate, imediat după Îndreptar pătimaș II (1941-1944). Coincidențele sunt prea mari pentru a nu ceda în fața evidenței: când spune că „nu i-au rămas puteri decât spre a lâncezi-n versurile altora și-n iubita lui”, iubita despre care vorbește Cioran nu poate fi decât Simone Boué, pe care o cunoscuse în toamna anului 1942.
Carnetul unui afurisit, aidoma Îndreptarului pătimaș II, abundă de cugetări despre femei, fiori și dragoste. Se naște întrebarea firească: a fost Cioran îndrăgostit? Răspunsul ar fi mai degrabă afirmativ, oricât și-ar fi dat el silința să pară dezabuzat în textele în care vorbește despre dragoste. Dacă în partea a doua a Îndreptarului pătimaș încă se mai referă la iubire ca la „un exercițiu senzual al inteligenței”, întrebându-se retoric: „Până când mă voi mai tăvăli în preajma acestui lucru de nimic numit tânără fată?”, în Carnetul unui afurisit găsim și rânduri, rarisime în opera lui Cioran, în care e vorba despre gelozie: „Ideea numai că un altul ar pângări singurul prilej al poftei noastre ne chinuie mai rău decât înstrăinarea improbabilei inimi. De aceea gelozia este un omagiu substanței pieritoare – și absolute – a femeii.” Oricât s-ar fi străduit să pară cinic în problema amorului, vorbind despre iubire ca despre un simplu „exercițiu de transpirație”, Cioran pare să fi fost amorezat de-a binelea de Simone, căci nu-i puțin lucru, venind de la el, să-i spună „iubită”. Mai ales că n-o amintește nici măcar în Caietele sale decât arar, și atunci doar cu inițiala S.
Mai târziu, au urmat și alte amoruri, mai mult sau mai puțin cunoscute, dintre ele doar surprinzătoarea (căci nebănuită) iubire tomnatecă pentru Friedgard Thoma ieșind la iveală. Nu trebuie să ne mirăm așadar de posibilitatea ca „filosoful din mansardă” să fi trăit cu Simone Boué o idilă fierbinte, chiar dacă n-a mărturisit-o nicicând în mod direct. Cioran era extrem de discret în problemele inimii; n-a admis decât în faza de asfințit a conștiinței sale întunecate de Alzheimer că în tinerețe fusese un mare vânător de fuste…