Cinemaul serios: Netzer

Cinemaul serios: Netzer

 

Pe hârtie, Ana, mon amour sună foarte bine. Ar trebui să fie un film despre istoria unui cuplu, à la Scene dintr-o căsnicie (comparaţia cu Bergman e inevitabilă). Ar trebui să fie un film onest, provocator, necruţător cu sentimentalismele. Ar trebui să atace nişte teme mari, cum ar fi cea a dezechilibrului de putere din cadrul unei relaţii. Filmul lui Călin Peter Netzer face toate lucrurile astea, nu-i vorbă. Numai că le face într-un fel bătător la ochi, cu toate cusăturile la vedere. Şi le face la modul serios, să nu încapă îndoială că despre tema asta sau despre situaţia ailaltă e vorba. De aceea, Ana, mon amour e coerent, e construit inteligent, dar te lasă cu impresia că-i lipseşte ceva. Şi că regizorul îşi ia subiectul prea în serios sau, eventual, că se ia pe sine, ca autor de film, prea în serios.

Poate problema principală rămâne, ca şi în Poziţia copilului, cea a finalităţii filmului. Ca în precedentul lui proiect, Netzer oferă spectatorului un soi de momeală, o situaţie care te prinde în primă fază. În Poziţia copilului, era vorba despre o dilemă morală: o familie înstărită trebuia să-şi negocieze conflictele interne în timp ce se vedea nevoită să intre în dialog cu nişte oameni pe care i-ar fi tratat în mod normal cu condescendenţă. În Ana, mon amour, e vorba de o teză, enunţată chiar din primul cadru: cei doi viitori iubiţi, Toma (Mircea Postelnicu) şi Ana (Diana Cavallioti) vorbesc, ca doi studenţi la filologie în primul an, despre Nietzsche, despre morala omului superior, care vede cu detaşare şi scepticism ideea de milă, pentru a intra apoi într-o relaţie care le contrazice la fiecare pas teoria lor iniţială. Şi într-un caz, şi în celălalt, la final accentul se mută de la conflictul exterior la ceea ce simte şi înţelege din toată situaţia un protagonist, întâmplător sau nu, bărbat middle-class, forţat de evenimente să se maturizeze, să-şi redefinească ideile. Ca spectator, m-am simţit un pic tras pe sfoară în ambele cazuri. Amândouă filmele încep prin a diseca foarte clinic, foarte minuţios, situaţia. Nu ni se arată lucruri foarte noi – middle-class din Poziţia copilului se mobilizează exemplar şi previzibil pentru a proteja odrasla care a comis accidentul, iubiţii din Ana, mon amour parcurg traiectoria la fel de previzibilă de la flirt la intimitate şi apoi la certuri cu reproşuri şi lacrimi –, dar textele pe care se bazează filmele lui Netzer au măcar calitatea de-a parcurge sistematic, pas cu pas, situaţiile în care sunt angrenaţi protagoniştii. Ocazional, scenariile dau dovadă şi de subtilitate: de exemplu, Ana, mon amour e probabil filmul românesc care discută cel mai franc despre bani, despre cât costă una sau alta, despre cine plăteşte – în film, acest element e simptomatic pentru cât de bine îi merge lui Toma sau Anei la un moment dat, pentru raporturile lor de forţe. Ambele filme se împotmolesc însă la final în hăţişurile interioare ale protagoniştilor, într-un soi de psihologism care defineşte de multă vreme filmul de artă modernist. Începi astfel prin a te uita la un film şi ajungi în ultimele minute să vezi un cu totul altul. Şi aici se văd cel mai bine chinurile lui Călin Peter Netzer de a se delimita de o estetică, cea a Noului Cinema Românesc, fără a depăşi prea bine câteva din problemele pe care le punea ea.

La urmei urmei, Netzer nu face, într-adevăr, filme ca Puiu, Mungiu sau Muntean. Ana, mon amour e decupat mai neglijent (intenţionat), povestea filmului nu e asamblată cronologic, nu e construită din lungi planuri-secvenţă. Pe de altă parte, filmul nu are nici umorul pe care îl au cele mai bune filme ale NCR-ului. Iubiţii din Ana, mon amour se mai hârjonesc, mai glumesc unul cu altul, dar parcă de fiecare dată se revine la centrul de greutate al scenei, la informaţia pe care trebuie s-o reţină spectatorul din situaţia respectivă. De la glume, Ana şi Toma ajung invariabil la traume, la psihologie, la trecut. Când lucrurile devin ceva mai serioase, se simte iarăşi preocuparea pentru eficienţă a regizorului. Cam fiecare scenă funcţionează aşa: există un prim strat, al evenimentelor care se întâmplă, care se văd pe ecran, şi un al doilea, al relevanţei lor pentru întreaga poveste. Până şi scena de sex din film, urmărită în detaliu şi punctată de o ejaculare, are încărcătura ei de informaţie: când Ana rămâne însărcinată mai târziu, spectatorul nu trebuie decât să pună informaţiile cap la cap pentru a înţelege cum s-a ajuns acolo. În Ana, mon amour, Netzer reţine foarte puţin din umorul romanului pe care îl adaptează, Luminiţa, mon amour al lui Cezar Paul-Bădescu. În acelaşi timp, el reţine foarte puţin din gratuitatea şi bogăţia de nuanţe pe care o presupune povestea tipică, desfăşurată în timp real, a NCR-ului. Evident, intenţia lui e să se diferenţieze de astfel de formule. Numai că, făcând asta, lui Netzer i-a ieşit un film vizibil orchestrat şi sforăitor de serios atunci când ajunge la concluzii

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.