Cinci poeme fără cusur

Cinci poeme fără cusur

Anul acesta se împlinesc două decenii de la publicarea în „Monitorul de Brașov” a Manifestului fracturist, semnat de Marius Ianuș și Dumitru Crudu. Valoarea lui în cadrul istoriei literare recente se cuvine reafirmată, deoarece Manifestul fracturist a constituit atât o ruptură față „poezia optzecistă a realului, derivată din cultură”, cât și o piatră de temelie pentru poeticile douămiiste, care aveau să fie conturate, în chipuri diverse, la câțiva ani după acest moment de „revoltă” pe alocuri naivă și insuficient argumentată. Într-un articol din revista Poesis internațional, am încercat să identific, pornind de la contextul fracturist, traseul poeticii lui Dumitru Crudu, atunci când am comentat volumele Strigătele de sub apă (scris în 1998) și La revedere, tată, un recviem în cheie mitologizantă, care preconizează noua dimensiune a acestei poetici, vizibilă mai ales în Cinci poeme din Rotterdam, carte publicată în 2017 la editura Charmides.

În Manifestul din 1998, Dumitru Crudu a propus „câteva soluții” stilistice care se dovedesc și astăzi valide în ceea ce privește scrisul său: „o descriere completă, chiar excesivă, a cadrului în care se manifestă obiectul reacţiilor noastre, deconceptualizîndu-l pas cu pas”; „schimbarea cadrului real, prin insolitare”; „estomparea graniţelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacţii şi reacţiile pe care le avem”; „în afară de reacţiile noastre strict personale într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva” (am amintit doar câteva dintre ele). De fapt, asemenea „soluții” (procedee, perspective, atitudini) sunt de găsit și în poezia recentă a autorilor foarte tineri care construiesc asamblaje mai mult sau mai puțin sofisticate ale realului, pornind de la obiecte, cadre și reacții, de la insolitarea lor și de la estomparea granițelor dintre ele. Dar în poezia lui Dumitru Crudu aceste procedee au atins rafinamentul și, chiar dacă în urmă cu două decenii ele reprezentau doar niște ipoteze de stil pentru fronda fracturistă, astăzi își dezvăluie adevărata forță. Deoarece volumul Cinci poeme din Rotterdam ne arată că un proiect literar născut prin insurgență, în zodia încă distopică din preajma anilor 2000, poate fi la maturitate expresia unui spațiu identitar, cu accente mistice și metafizice, care probează alte forme și efecte ale angoasei în relația lor cu realul insolitat.

Orice scriitor are imaginile și metaforele lui obsedante (unele mai complexe și mai subtile decât altele), însă nu m-aș fi gândit niciodată că două rațe sălbatice zărite pe o faleză din Rotterdam ori o cămașă roșie și udă, căzută de la etajul unui bloc, pot constitui centrul de forță al unor poeme destul de ample care izbutesc, în cele din urmă, să proiecteze o întreagă istorie umană. În acest fel este creat volumul recent al lui Dumitru Crudu, care folosește magistral toate modalitățile stilistice pe care le-a definit în Manifestul fracturist. Asemenea obiecte și cadre naturale, odată localizate, nu au pur și simplu rostul de a declanșa fluxul memoriei involuntare (ca într-un scenariu de tip proustian), ci ele devin aici noile coordonate ale percepției și existenței, fiind invocate constant ca structuri de rezistență pentru căutarea de sine și împotriva dispariției în neant. Astfel este configurat acel spațiu identitar, cu accente mistice și metafizice, în care autobiografia și angoasele ei se află sub aura unor obiecte, cadre sau personaje spectrale (ivite din hazard), ce intensifică o altă compoziție a realului. Firește, Dumitru Crudu mizează pe „estomparea granițelor” dintre aceste apariții/prezențe spectrale și reacțiile pe care ele le provoacă, însă mai ales procedeul insolitării creează atmosfera simultan familiară și stranie (dar întru totul electrizantă) a poemelor din volum („de când am văzut-o m-am întrebat oare de ce/ și-a ascuns fața în palme și evită/ să mă privească sau să se uite la altcineva/ dacă nu are poftă să se uite la mine să se uite la oricare altcineva/ numai să se uite la cineva pe când așa/ ea stă cu capul întors într-o parte și cu fața în palme ca un/ om gata-gata să izbucnească în lacrimi și nu vrea/ să privească pe nimeni de parcă/ nu ar fi nimeni în preajmă și ea ar fi singură pe lume/ și în afară de ea nu ar mai fi nimeni în tot Rotterdamul ăsta/ nimeni doar ea și nimeni altcineva și nu e nimic de făcut/ cu asta”, p. 19).

Fie că o numim defamiliarizare, înstrăinare sau, la un alt nivel, mitificare (trecerea unui fenomen din planul profan în cel sacru), insolitarea constituie procesul în jurul căruia gravitează questa existențială (sau chiar existențialistă) descrisă de Dumitru Crudu. De pildă, în poemul Rațele din Rotterdam, eșecul ca scriitor este pus pe seama întâlnirii cu aceste creaturi-omen, care însoțesc călătoria prin lume și devin singura lentilă prin care mai poate fi percepută și înțeleasă realitatea (un atare scenariu trimite cu gândul la romanul Porumbelul al lui Patrick Süskind). Într-un alt poem, o cămașă roșie, căzută de la etajul unui bloc, este sursa unui blocaj identitar, marcat de solitudine, ne(re)cunoaștere de sine sau chiar de absența lui Dumnezeu. Aceleași efecte ale insolitării sunt evidente și în poemele erotice, cum este Cucoana africană din Rotterdam, în care întâlnirea dintr-o cafenea cu acest personaj fatal-enigmatic este de fapt o întâlnire angoasantă cu sine. De multe ori, însă, insolitarea atinge gradul mitificării, întrucât asemenea obiecte și personaje spectrale transferă realitatea într-o zonă a misticului, la limita dintre sfera percepției și metafizic, așa cum se întâmplă și în La revedere, tată, unde figura paternă este recuperată, dincolo de biografie, într-un regim sacru. De cealaltă parte, rațele sălbatice, cămașa roșie, „printesa africană” sunt, la nivel imagistic, praguri prin intermediul cărora realul (autobiografic, familiar) devine hiper- sau suprasensibil. Într-un final, toate aceste procese conturează treptat o acută geografie senzorială și afectivă, itinerariul prin Rotterdam fiind de fapt o călătorie prin labirintul propriilor frici, himere și credințe (deopotrivă religioase și erotice) care sunt materializate spațial.

Din punct de vedere stilistic, volumul este scris în registre minimale (fără exces de tropi și cu o narativitate alertă), dar ceea ce îi creează atmosfera stranie este repetiția fractalică a unor imagini și reluarea unor cadre din numeroase perspective care mută accentul fie pe conținutul memoriei, fie pe cel al privirii. Așa încât, Dumitru Crudu a creat mai degrabă niște poeme-scurtmetraj (de un echilibru perfect între narativ, poetic și vizual), într-unul dintre cele mai valoroase volume din literatura română a ultimilor ani.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.