Caracterizată, în ultimele decenii, drept o disciplină într-o perpetuă criză, literatura comparată, cu toate ramificațiile ei convertite în subdiscipline cu drepturi depline, vorbește, azi, mai mult ca niciodată, despre propria-i stare și legitimitate. O dovedesc cele mai recente investigații în domeniu, care concentrează, aproape fără excepție, o cantitate imensă de discurs autoreflexiv, uneori chiar în defavoarea studiilor de caz și a literaturile abordate, fie de aproape, fie de departe. Sub asediu atât în mediile universitare, cât și în discursurile ideologice neoliberale, orientate spre piață, comparatismul, ca specializare sau preocupare, „cunoaște, în prezent, o schimbare de paradigmă de tipul celor care se petrec o dată sau de două ori într-un secol, iar o reacție potrivită ne cere să regândim fundamentele comparației din temelii. Dacă continuăm să facem ceea ce am făcut până acum, ideile noastre vor arăta chiar mai învechite, metodele noastre chiar mai amatoricești, rezultatele noastre chiar mai inconsistente”. Citatul de mai sus (în traducerea mea aproximativă) îi aparține lui David Damrosch, și reprezintă una dintre observațiile cu care profesorul american își deschide cel mai recent volum – Comparing the Literatures (Princeton, 2020) – un compendiu care adună și omogenizează lucrările, articolele, observațiile, conferințele și proiectele din ultimii ani de activitate ai autorului și care are drept miză centrală o investigație, pe mai multe tronsoane, a evoluției și stării disciplinei literaturii comparate. Din capul locului, este de notat faptul că acest volum este scris într-un stil mai prietenos decât textele cu care ne-a obișnuit autorul, mai prietenos în sensul unei calități a scriiturii care face din acest volum mai mult decât o dezbatere despre subiectul vizat, un manual și o lectură de plăcere deopotrivă, într-o convenție asumată de autor („Comparing the Literatures se adresează nu doar studenților și mediului universitar, ci tuturor celor interesați să integreze o dimensiune comparatistă în munca lor. Deja «literatură comparată» înseamnă depășirea granițelor naționale, iar un număr în creștere de cercetători ai literaturilor naționale devin comparatiști: un studiu despre Walcott și Joyce este un studiu cu un caracter la fel de comparatist ca unul despre Joyce și Homer”). Din start, aș argumenta că unul dintre marile plusuri ale acestei cărți se leagă de permeabilitatea discursului în rândurilor studenților și a celor doar parțial inițiați și vine ca o împlinire fericită a recentului proiect de popularizare a literaturilor lumii pe care David Damrosch îl conduce (și îl diseminează intens, chiar și pe rețelele sociale) – Around the World in 80 Books.
Premisele de la care pleacă acest volum nu sunt, așadar, noi și necunoscute, nici pentru comparatiști în general, nici pentru munca lui David Damrosch în particular. Ele se leagă de nevoia acestei discipline cu destin ingrat de a-și justifica și argumenta constant legitimitatea în câmpul mai larg al științelor, de a-și apăra, cu arme și bagaje, zonele, tot mai marginalizate, din cadrele instituționale în care funcționează, de a-și reinventa constant metodele și felul de a face analiză. Întrebarea la care încearcă să răspundă Damrosch este „de ce unelte avem nevoie în trusă în contextul actual?”.
Mai multe teme de gândire sunt puse pe tapet în amplul volum scris de profesorul american. În realitate, aș caracteriza cartea de față ca o meditație, una foarte erudită și lipsită de verdicte și concluzii tranșante, despre viețile, morțile, revenirile și viețile de apoi ale teoriilor literare. Două sunt cele mai importante subiecte, după mine, care vin în siajul lucrărilor anterioare ale lui Damrosch (ca World Literature in a Postcanonical, Hypercanonical Age, What is World Literature? Sau Frames for World Literature): problema canonului și problema traducerilor, din care derivă subteme menite să nuanțeze soluții pe care Damorsch a început să le propună la începutul acestui secol. Cele două teme mari comunică în volumul de față, sub umbrela unui subiect mai lax și multidimensional, articulat în jurul dinamicii dintre 1. literaturile naționale și studiile literare ca discipline naționale și 2. literatura comparată și World Literature.
Structura lucrării imită structura manualelor – nu-i lipsește nici coerența, nici funcționalitatea și evoluează, cred, de la un discurs panoramic, istoric, descriptiv, la unul mai angajat spre finalul cărții, care conține și numeroase polemici. Prima parte vizează originile literaturii comparate, pe care le identifică în câteva figuri fundamentale pentru istoria literaturii în general („Protoistoria sau istoria cea mai tânără a literaturii comparate include naționalismul internaționalist herderian, cosmopolitismul feminist al doamnei de Staël, evoluționismul social al lui Posnett, utopianismul poliglot al lui Meltzl”, conchide autorul). O continuare ce pare naturală, firească, al doilea capitol urmărește destinele și contribuțiile la peisajul mai larg al comparatismului global al celor care, îndreptățiți sau nu de receptarea critică sau publică, au produs teorie literară în exil. Următoarele două capitole vizează ideologiile și politicile naționale și globale și teoriile literare care au modelat forma în care arată astăzi studiile literare, istoria și teoria literară. Una dintre calitățile principale ale volumului de față este tonalitatea cumpănită a autorului, care relativizează unele dintre considerațiile pe care le-a promulgat cu o mină mult mai autoritară în demersuri anterioare. Vizibilă și în primele patru capitole amintite mai sus, aceasta se simte mai acut în ultimele patru, ce tratează pe rând Limbile, Literaturile, Lumile, Comparațiile. Dacă una dintre cele mai citite și citate, dezbătute în favoarea și împotriva autorului, exprimări din, poate, cel mai cunoscut volum al său, What is World Literature, se lega de câștigurile literaturilor prin traducere, în capitolul Languages autorul discută cu o mai mare doză de scepticism față de posibile soluții și o distanță vizibil mai mare de subiect, problema nerezolvată și nerezolvabilă a literaturii-lume: absența unei lingua franca (care, în discursul demersurilor marxiste în speță – pe care le întâmpină nu fără rezerve – nu mai poate fi, din motive evidente, limba engleză) și lipsa de disponibilitate, totodată, a cercetătorilor, de a colabora în forme în care limbilor lumii să li se facă dreptate. Dacă asupra problemei traducerilor David Damorsch revine în volumul de față și propune argumente mai nuanțate decât o făcea în 2003 de pildă, sistematizarea canonului rămâne aproape neatinsă. Cu toate acestea, amplele meditații despre formele posibile de regândire a relației dintre literaturile majore și cele minore, dintre centre și periferii, dintre Vest și Sudul Global, reușesc să formeze o platformă de gândire din care nu lipsesc argumente interesante.
Principala concluzie a volumului este mai degrabă o sarcină pentru generațiile actuale de cercetători care se ocupă cu studiul literaturii: omogenizarea câmpurilor care astăzi tind să funcționeze mai degrabă în tensiune sau în izolare. Punți de comunicare au existat, totuși, de ceva vreme, îndemnul spre o colaborare mai productivă, mai solidară, rămâne, însă, extrem de relevant.
David Damorsch, Comparing the Literatures. Literary Studies in a Global Age, Princeton University Press, 2020.