Aniversarea a nouăzeci de ani de la nașterea lui Nicolae Breban are o semnificție importantă în cultura noastră. Am avut romancieri a căror operă s-a înscris în panteonul cultural românesc în mod neechivoc, dar nu sunt mulți cei care să fi atins vârste care să le egaleze pe cele ale lui Lev Nikolaevici Tolstoi (82 ani) sau Aleksandr Soljenițân (90 ani). Mai aproape de „scorul” brebanian nu s-a calificat decât D.R. Popescu (88 ani), congener al sărbătoritului din aceste zile. Petru Dumitriu nu a trăit decât 78 de ani.
Fapt de pură biologie, s-ar zice, longevitatea creativă dobândește semnificații ample în cazul spiritelor înzestrate cu un talent laborios. Ea oferă, orice s-ar zice, șansa unei depline afirmări prin operă și, acolo unde există și un alt fel de noroc, și pe cea a unei împliniri a vieții înafara operei.
Nicolae Breban beneficiază, după toate semnele, de ambele binefaceri. El a fructificat amplu prilejul de a se exprima într-un lanț de romane dintre care unele cu siguranță jalonează literele noastre postbelice. A mai scris și poezii, piese de teatru, volume de proză scurtă și memorabile eseuri, neuitând să lase și mărturii asupra vremurilor trăite de sine în mai multe scrieri cu profil memorialistic. Dar a obținut, destul de devreme, multiple recunoașteri, împlinind roluri publice de mare vizibilitate, conducând reviste de cultură (România literară și Contemporanul. Ideea europeană), regizând filme artistice participante la prestigioasa competiție de la Cannes (Printre colinele verzi, 1971; ecranizare a propriului roman: Animale bolnave, 1968), scriind scenariile unor filme premiate internațional (Răutăciosul adolescent, 1969, Premiul Festivalului de Film de la Moscova), fiind ales membru al Academiei Române (2009).
Romanele de forță și de impact ale scriitorului – care multă vreme a rămas fidel în exclusivitate artei prozei de lung parcurs, poate pentru a marca ruptura de o tradiție a prozei românești care a strălucit mai cu seamă prin proza scurtă – au fost, sub raportul bunei receptări, cele din prima parte a vieții. În absența stăpânilor (1966), vorbind despre bătrâni, femei și copii, nu și despre bărbați, a fost primul poem în proză (al doilea, mai târziu, Drumul la zid, 1984, glorifica lupta insului aflat sub dictatură cu moartea și victoria asupra acesteia). Animale bolnave (1968), folosea un pretext polițist pentru a critica excesele statului autoritar, dar și pentru a pune sub acuzare habotnicia criminală, dând, în același timp, privilegiul delirului oniric și al incontinenței verbale unui tânăr abia ieșit din adolescență; tentativă de a reuni, aproape imposibil, trei filoane prozastice cu rădăcini în Crimă și pedeapsă, în W. Faulkner și chiar în tentația noului roman francez de a reașeza lumea ficțională într-un discurs specific. În Îngerul de gips (1973), Nicolae Breban dădea un roman al Bucureștiului (urma ca această temă să se reia în trilogia Amfitrion, 1994), pe fundalul căruia protagonistul se deconstruia sub fatalitatea unei iubiri inoportune; caz de degradare socială, cum au înțeles mulți dintre comentatori, sau de revelație a propriei naturi, a autenticității existențiale, fie și cu prețul pierderii „treselor și galoanelor”?
Revelația multiplă a artei romanului brebanian a adus-o, totuși, Bunavestire (1977). Publicat într-un context insurgent – al răzvrătirii lui Paul Goma și al celor peste o sută de semnatari ai scrisorii lui –, când Breban a mediat între proscris și reprezentantul puterii, Cornel Burtică, deblocând și propria lui carte, trimisă să fie tipărită la Junimea ieșeană, acest roman aducea câteva noutăți revelatoare. Personaje de mare pregnanță și originalitate, precum cuplul protagonist: Traian Liviu Grobei și Lelia Haretina Crăiniceanu, alături de care răsărea „stafia” lui Mihai Farcaș alias Mihi bacsi, un filosof existențialist interbelic (al cărui predecesor posibil ar fi Toto Istrati cel din Vârsta de aur de Petru Dumitriu). Felul cum Breban face să crească în jurul lui și al lui Grobei o organizație civilă în romanul apărut într-un timp când sindicatele libere și Mișcarea Goma erau reprimate drastic de Partidul Comunist asigură romanului și o relevanță politică subversivă pe care puțini scriitori mai încercau pe atunci să și-o adjudece (numai Augustin Buzura și Constantin Țoiu, probabil). Cel mai important atu al Buneivestiri ar putea fi modul cum romancierul a înțeles să se folosească de limbă: internaționalizând-o, prin diverse trimiteri aluzive și directe la reclame occidentale, la ziceri în limbi de circulație, prin boicotarea frazării (anacoluturi, puncte de suspensie, bolboroseli și exclamații), prin inventive contorsiuni și reașezări de cuvinte.
Longevitatea lui Nicolae Breban și creativitatea lui neobosită suntun certificat de maturitate, de anduranță și de performanță pentru romanul românesc.
Ovidiu Pecican