Pe 10 martie, după timpul american, și pe 11, dimineața, după cel european, au câștigat Oscaruri niște filme foarte, foarte serioase. Unul, Oppenheimer, are peste trei ore și, ca secvență-reper, testul nuclear de dinainte de Hiroshima și Nagasaki. Un altul, The Zone of Interest, e despre Holocaust. Un al treilea, documentar, 20 Days in Mariupol, e filmat în Ucraina prinsă în război.
Ar fi două lucruri de spus aici. O greșeală pe care o fac mulți e să declare, în asemenea ocazii, că acesta e, în rezumat, Zeitgeist-ul din 2024, sau măcar că astea sunt fricile vestice și nord-americane ale zilei – de război și atrocitățile lui. Nu e adevărat. Oppenheimer, înainte să ajungă ca proiect la Christopher Nolan și să fie regizat în termenii britanicului, a plutit pe apele mentale holywoodiene timp de aproape două decenii. The Zone of Interest, tot așa, există în idee și proiect de vreo zece ani. 20 Days in Mariupol e, desigur, mai aproape de prezent, documentând invazia rusească din februarie și martie 2022, dar lucrurile pe care le arată țin, prin natura cinemaului, care are nevoie de timp să se materializeze, de un trecut arhivat. Ca regulă, orice premiu vizibil în cinema face valuri în prezent, dar arată cu degetul la trecutul proxim.
Apoi, am văzut mai multe intervenții îngrijorate sofisticat de faptul că Oppenheimer, inclusiv prin faptul că a primit premiile cele mai importante ale Academei Americane, funcționează ca o fantastică spălare de imagine pentru Statele Unite. Pe scurt, argumentul acestor cronici era că, mutând accentul pe zbaterile lui J. Robert Oppenheimer, pe intrigile din jurul Proiectului Manhattan și pe spectacolul vizual al primei bombe detonate în New Mexico, filmul lasă deoparte suferințele japonezilor peste care au fost aruncate mai apoi bombele la finalul războiului. O urmă de dreptate ar fi aici, dacă nu am putea cădea de acord că un film nu poate fi despre absolut tot. E de notat, mai întâi, că Nolan nici măcar nu e american, ci britanic, adoptat cultural, ca Hitchcock și atâția alții, de Hollywood. E, foarte bătător la ochi, un regizor ambițios, dar mai e (și asta e mai puțin evident din prima) un nerd. Blockbuster-ul lui de acum zece ani, Interstellar, era o ilustrare la scară grandioasă a teoriilor fizicianului Kip Thorne. Oppenheimer e, din acest punct de vedere, nu doar o adaptare a unei biografii cu ambiții epice, American Prometheus de Kai Bird și Martin J. Sherwin, ci și un film despre posibilul sfârșit al lumii. Pentru cine a văzut filmul, ultimul moment e o declarație despre omenire, rostită la persoana I plural, despre dorința generică și secretă de autodistrugere. E exact genul de film cu punch retoric de care Hollywood-ul, ca industrie roasă pe interior de vinacă vrea să facă filme pentru bani, îl pune în vitrină în momente pline de bune intenții cum e seara înmânării Oscarurilor.
Există un alt film de proporții epice care n-a câștigat nimic pe 10 martie. E Killers of the Flower Moon, regizat de Martin Scorsese. L-aș fi văzut câștigător, măcar onorific, pentru ceea ce înseamnă el pentru cinemaul american, pe Scorsese, și eram sigur că premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal ajunge la formidabila Lily Gladstone. Nu s-a întâmplat așa. De ce, e mai greu de intuit. Câteodată, un film cum e Oppenheimer, lansat deja din vara trecută, câștigă așa o vizibilitate bună, încât rămâne favorit până la începutul anului următor, când se votează câștigătorii la Oscaruri. E Killers of the Flower Moon mai bun decât Oppenheimer? Nu cred că se poate pronunța nimeni foarte răspicat în privința asta. Sunt, ambele, filme făcute anul trecut în ceea ce s-ar putea numi stil clasic – care e, la scara istoriei cinemaului, aproape atemporal. Sunt mai lente în ritm ca filmele mainstream americane, mai dense și mai apropiate de literatura care încearcă să creeze o frescă a unei epoci. Killers of the Flower Moon ar fi primul western regizat de Scorsese, dar un western făcut cu sensibilitatea și ochiul pentru detaliu și cinism al unui Theodore Dreiser. Și Oppenheimer, și Killers of the Flower Moon sunt filme pe care nu le iubești, dar le respecți. Alegerea între cele două, așa cum îmi închipui eu că s-a întâmplat, e circumstanțială și s-ar putea decide în funcție de care film de peste trei ore te-a plictisit mai puțin. E paradoxul unei ceremonii care, de regulă, recompensează foarte rar comediile, fiindcă membrii votanți par să prefere arta serioasă, respectabilă, dar nu atât de serioasă încât să te intimideze cu aspirații prea înalte.
Nu cred că o să dispară vreodată ideea că Oscarurile și ceremonia care le susține sunt, la urma urmei, o farsă. Recent, într-un interviu pentru IndieWire, Radu Jude a reafirmat această suspiciune, că nu e nimic de văzut la Oscaruri. E greu să contrazici așa ceva. Atâtea filme fundamentale au fost trecute cu vederea când vine vorba de a primi un Oscar – asta, dacă au și fost nominalizate. Sub suprafața de costume și dramă de moment, mi se pare însă că sunt lucruri de văzut. Marile studiouri americane fac două tipuri de filme: blockbuster-ele de 100-200 de milioane de dolari, dacă nu mai mult (nota de plată urcă din ce în ce mai vertiginos în ultimii ani), realizate pentru profit, și filmele cu buget ceva mai mic, care reprezintă proiectele lor de prestigiu. Cele din urmă ajung de obicei pe lista nominalizărilor la Oscaruri. Ele reprezintă bunele intenții ale sistemului. De notat că, ocazional, există filme care sunt un hibrid în acest model. Și Oppenheimer, cu un buget de peste 100 de milioane de dolari, și Killers of the Flower Moon, care ajunge la vreo 200 de milioane de dolari, sunt filme de prestigiu făcute pe bani de film mainstream. Numele regizorulilor și ale star-urilor le garantează vandabilitatea. E salutară, în acest context, intervenția lui Cord Jefferson, care a câștigat anul acesta un Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, pentru filmul American Fiction. În discursul lui, Jefferson a spus un lucru care se spune mai puțin la Oscaruri. Decât să faci un film pe 200 de milioane de dolari, afirma regizorul și scenaristul american, ar fi mult mai bine să faci zece filme pe 20 de milioane de dolari, sau 20 de filme pe zece milioane de dolari. Așa, mai mulți regizori mai puțin vizibili pot primi o șansă – regizori ca Scorsese sau Nolan, dar aflați la începutul carierei și care pot veni cu o viziune nouă, proaspătă și mai puțin costisitoare. Remarcabil e că, spre deosebire de Jefferson, care e la primul lui film de lungmetraj și știe despre ce vorbește, se vorbește prea puțin la ceremonia Oscarurilor despre aceste dezechilibre de putere financiară.
Și mai e ceva. Se spune despre bunele intenții ale Hollywoodului că sunt în general ipocrite. Seara Oscarurilor e, fără îndoială, o paradă a prosperității, în care oameni cu bani și putere se prefac că le pasă de problemele celor care nu au nici una, nici alta. Rezonabil. Ce e mai puțin rezonabil e corolarul că intențiile trâmbițate de pe scenă sunt și integral false. Mai precis, circulă o bănuială că trebuie să faci un anumit tip de film politic – legat de reprezentări ale genului, rasei sau orientării sexuale –, să te folosești de ceea ce e oprimat sau disprețuit pentru a fi recompensat cultural. N-am suportat niciodată genul acesta de argument, pentru lipsa lui fundamentală de generozitate. M-a emoționat, de aceea, ce a spus Mstislav Cernov după ce a primit premiul pentru 20 Days in Mariupol. E o mare onoare pentru Ucraina acest premiu, a afirmat regizorul, dar l-ar da oricând înapoi, doar să nu se fi întâmplat invazia rusească. Așa e și cu bomba atomică cu care flirtează Nolan în Oppneheimer sau cu uciderea nativilor americani pe care o abordează Scorsese în Killers of the Flower Moon. E important și într-un caz, și în celălalt, ce spui, cum spui, ce omiți și ce deformezi din punct de vedere istoric. În cel mai rău caz, însă, se văd în aceste încercări de a aduce la zi trecutul nu doar conștiința vinovată a unei elite culturale, ci și o încercare de a trăi cu această vinovăție, de a o formula. Ceea ce, după mine, nu-i puțin.
Radu Toderici