Cartea cea mai bună pe care am citit-o la începutul acestui an e una cu bârfe ordonate cronologic. Acesta e cel mai sigur lucru care poate fi spus despre ea. Altfel, Dragostea în vremea urii de Florian Illies poate pretinde să fie și altceva. Fiindcă majoritatea personajelor pe care Illies le urmărește pe parcursul a vreo 300 de pagini sunt figuri celebre din lumea artistică și culturală a anilor ’20 și ’30, cu inserții, pentru respirație, din sfera politică, volumul ar putea fi și o schiță rarefiată de istorie culturală. Fiindcă mai adaugă, pentru culoare, detalii de fundal de la el, cartea lui Illies se simte la citit ca un roman polifonic bazat pe fapte reale sau, în orice caz, consemnate în biografii și autobiografii. Parcă fără să se străduiască mult (ceea ce e de multe ori un semn al efortului inteligent), lui Illies, istoric de artă și jurnalist german, i-a ieșit o carte inclasificabilă, un rezumat de biografii făcut de un autor care pare că a lecturat zeci de alte cărți serioase cu amuzamentul jurnalistului care lucrează pentru presa de scandal, cu o întârziere de aproape un secol.
Fiind german, Illies e dispus să scormonească predominant în viețile conaționalilor lui canonizați: familia Mann, soții Mahler, Kurt Weil, Bertolt Brecht, Marlene Dietrich, Walter Benjamin, Hermann Hesse etc. Nu scapă curiozității lui nici germanii prin adopție, cei care trăiesc în Berlinul cosmoplit al perioadei. Exemplul tipic e, desigur, cel al lui Christopher Isherwood, a cărui ficțiune despre anii trăiți în capitala Germaniei îi sugerează lui Illies și traiectoria morală a ficțiunii lui istorice – de la libertatea promiscuă a anilor ’20 la căderea din grație a deceniului următor. Ocazional, ca un corespondent trimis să consemneze și bârfele vecinilor de peste graniță, Illies face escale și în Parisul mitizat și pestriț, locuit ziua și trăit noaptea de soții Fitzgerald, Ernest Hemingway, Henry Miller, Josephine Baker sau Pablo Picasso. Impulsiv, cartea se oprește uneori și în câte un loc neașteptat – de exemplu, la banchetele pe care le dă în aceeași perioadă Stalin în Uniunea Sovietică. Acestea din urmă sunt, în ciuda numărului lor semnificativ, digresiuni și comparații. Berlinul și încă vreo câteva orașe din Germania sunt punctele inevitabile de retur ale unui autor care, pentru cine e curios să-i consulte bibliografia finală, și-a parcurs, pe lângă unele cărți în limba engleză, majoritatea bibliografiei în limba germană.
Dragostea în vremea uriie un Who’s Who necruțător cu figurile pe care le urmărește alternativ, în fragmente narate care pot să aibă și câteva rânduri, dar nu depășesc, când sunt mai ample, două pagini. Toți cei urmăriți în căsniciile lor, în aventurile lor extraconjugale sau în încâlcirile lor amoroase sunt celebri, dar – lucru care asigură cărții o texură mai densă – nu sunt la fel de celebri. Fotografia de grup a lui Illis e, spre binele narațiunii, pestriță, bizară în ansamblu ca și coperta Beatles-ilor pentru Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band și, nu de puține ori, reparatorie din punct de vedere istoric. Există, cum era de așteptat, mulți bărbați în ea (cu femei mai puțini celebre alături, care le suportă inconsecvențele), dar și un număr de femei care sunt rareori tratate în alte istorii ale perioadei cu considerația egalitară de aici – printre ele, artista avangardistă Tamara de Lempicka, poeta expresionistă Else Lasker-Schüler sau actrița Ruth Landshoff. În plus, printre figurile foarte cunoscute, Illies strecoară și unele a căror viață e simptomatică pentru cele două decenii acoperite de carte și a căror faimă de moment s-a mai erodat de atunci. Anonimi culturali nu există în paginile cărții, dar autorul german are flerul de a-și urmări clientela selectă în itinerariile ei prin Berlin sau Germania, în cafenele și în orașe turistice, notându-i întâlnirile și coteriile. Cu așa mulți protagoniști și protagoniste, viața suprinsă de carte e haotică, spectaculoasă și, mai ales, ușor de văzut cu ochii minții.
Ca stilist în proză, Illies nu excelează. Imaginația lui nu poate fi acuzată de excese atunci când trasează un fundal pentru faptele pe care le descrie. Uneori, ea e la limita clișeului. „Pe 30 iulie se anunță rezultatele la examenul oral. Pe locul întâi e Jean-Paul Sartre, pe locul doi – Simone de Beauvoir. Fericita câștigătoare a locului doi pleacă pentru o vară lungă cu familia la o mătușă la țară, pe câmpurile și colinele din Limousin. Se plimbă pe pajiști, se gândește la Sartre, dar mai ales la atrăgătorul său prieten Maheu […]. Dar nu pe Maheu îl invită spontan să o viziteze la țară, în Saint-German-les-Belles, ci pe Sartre. El ia primul tren, se instalează într-un mic hotel din apropiere și se întâlnesc în fiecare zi. Se așază pe iarbă într-o poieniță din păduricea de castani învecinată, beau cidru, mănâncă brânză și baghete și filosofează” – așa sună, în traducerea lui Octavian Nicolae din ediția apărută la Polirom, un fragment tipic. Illies compensează însă când operează, ironic-neutru, selecția evenimentelor – și ce selecție! Nu aș putea numi, cu excepția unui alt autor recent a cărui carte a devenit bestseller internațional, Benjamín Labatut, pe cineva cu un gust atât de fin pentru ceea ce e interesant, scandalos și simptomatic. Mozaicul istoric al lui Illies e atât de bun încât Dragostea în vremea urii poate fi deschisă la orice pagină și consumată pe bucățele. Asta și fiindcă ceea ce narează Illies nu e doar sclipicios și provocator în conținut, ci are și un superb simț al ritmului, imprimat de detalii precise: date cronologice, străzi, locuri, tabieturi, idiosincrazii. Și când ceea ce relatează e la urma urmei generic, ca în fragmentul citat, textura celor povestite e fluidă și consistentă în același timp.
Morala întregului ansamblu nu i-e străină cuiva care a văzut adaptarea laxă a prozei lui Christopher Isherwood în musical-ul Cabaret de Bob Fosse. Dezmățul voios din anii ’20 se evaporă din Berlin, ca și de peste tot altundeva în Germania, odată cu venirea la putere a naziștilor în 1933. Concluzia politică – nici arta, nici plăcerea nu pot coexista cu dictatura – e implicită în carte, dar, din nou, recapitularea cronologică impecabilă a lui Illies o face și mai percutantă. Se închid cafenelele unde își ducea veacul boema artistică. Sunt închise ziare. Încep să fie la ordinea zilei agresiuni pe străzile Berlinului. Parafraf cu paragraf, cartea se îmbibă cu tristețea libertăților care se pierd și cu spectrul atrocităților care escaladează treptat. Ironia discretă și retrospectivă a lui Illies nu cruță pe nimeni: Sartre, ajuns în Berlin după ajungerea naziștilor la putere, e mai preocupat de iubitele lui decât de situația politică din oraș și, în scrisorile către Simone de Beauvoir, pare că nu observă mai nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lui. E ceva foarte uman în anecdotele de acest fel consemnate în paginile cărții, o notare distantă a slăbiciunilor minților celor mai puternice. Detaliile cele mai meschine sau mai romanțate, lăsate să fermenteze în timp, emană ceva apăsător, subtil și plin de sens.