M-am simțit întotdeauna extrem de confortabil în versurile acelor poeți care coboară emoția și afectivitatea pînă aproape de zero, la umbra rămurișului spectaculos al rațiunii, al speculației (filozofico-economico-religioso…), al divagației erudite, al (auto)ironiei crude și reci. Sentimentele – biete ierburi pipernicite. Inteligența narativă, anecdotica de tip istoria științei, comparatismul rafinat – un fel de bougainvillea ridicat pe ziduri și metereze, strălucitor și umilitor. Tocmai asta, par să spună poeții aceia, e șmecheria, de aici vin tot hazul și înseninarea. Unul din marii scriitori de după 1990, ieșeanul Radu Andriescu, a metisat sau inaugurat, cu superbie, atîtea formule poetice, indiferent la cecitatea unei critici (academice au ba) needucate. Una dintre cele mai faine cărți-obiect din colecția mea și dintre cele mai deștepte publicate la noi este Metalurgic-ul lui Andriescu, tipărit în 2010 în regie proprie și ilustrat cu „radiografiile” lui Bogdan Panțir (fotografiile în sepia ale unor obiecte metalice devin, privite dintr-un anume unghi și sub o anume lumină, animate și stranii). „Sunt în căutarea unei voci poetice/ și cred că n-o să mi se împlinească niciodată visul acesta,/ bătrînesc și cuminte.” E începutul (de harakiri literar) al poemului Oglinda la zid – V: hibrid de autoreferențialitate benignă, comică pentru că permanent autoironică, necruțătoare cu imperfecțiunile și lipsurile perso(a)nei, cam ca la Mircea Ivănescu. Acolo unde Mopete ar fi păstrat numai scheletul/ tulpina și ar fi redus luminozitatea, moldoveanul adaugă frunzișul și miriadele de floricele, colorate violent, parfumate, ale arborelui bougainvillea, pe care l-am pomenit. Astfel, în 2016, Andriescu publică, la Casa de editură Max Blecher, volumul, integral inedit, Cînd nu mai e aer, 100 de pagini de poezie narativă funcționînd – cum bine observă Bogdan Crețu – ca „un «roman» domestic în versuri”. Dar nu numai atît: precedat de un mic studiu introductiv al autorului at his best, ca practician, teoretician și degustător de constructe literare, Cînd nu mai e aer se transformă, rînd pe rînd, în saga unei delicioase familii imaginare (Ana, Mariana, mama lor, omul gri, plus prieteni mai mici și ciudați), în lecțiile de filosofie aberante ale unui guru insolent, în manual de scriere creativă, în prilej de observații – extrem de plastice – biologice, psihologice, economice, futurologice. Pentru că „nici limba vorbită și aproape gîndită nu se simte mai vie, cînd e înghesuită într-un dicționar” (Andriescu, în Nu e vineri, introducerea radicală și glorioasă), volumul devine vehicolul perfect pentru ideile despre lume și viață ale magistrului ieșean, lipsit de complexe, Dumnezeu ironic, îndepărtat, amuzat și bonom, al micii familii formate din: Mariana, zînă longilină, paradoxală, Ana, corpolent-telurică, și mama lor, agent imobiliar, bitchy milf cultivată, reflexivă, cu IQ demoralizant și, poate tocmai de asta, anxioasă, depresivă. Trioul ăsta levitează într-un univers emasculat sau unde, în tot cazul, umbrele taților/ bărbaților/ amanților abia ajung: „Ana ascunde în fiecare noapte sub pernă/ șoseta uitată la rufe murdare/ de tatăl ei, cînd a plecat de tot. Iubește/ cu tot creierul/ mirosul de transpirație/ și ciupercă veche. Visează mirosul/ de transpirație și pantof. Călătorește/ împreună cu șoseta/ ascunsă sub pernă.” (Șoseta) În momente regizate perfect (adică aici și în Blobfish), trauma/ sentimentul înflorește ca sîngele prin bandaj. Din (celel)alte prozopoeme, „poetizarea, lirismul”, sentimentul, sînt chirurgical extirpate în favoarea telescopării biologiilor primitive (furnici, gîndaci, melci, șoarecii Fridolini), psihologiilor complexe și chinuite ale adulților din armada corporatistă – în ambele demersuri, auctorele e perfect nu doar ca poet, dar și ca teoretician, ideolog, practician (Thoreau investighează Walden Pound în demența realității virtuale). Narativ pur sînge, are, iarăși, o știință admirabilă a intercalării poemelor (multe reiau secvențe, cadre din poeme anterioare, duc mai departe povestea), funcționînd ele însele ca niște rime enorme încrucișate. Atent (cu glanda pineală la pîndă, aș zice), maniac, livresc-elefantin, intelectual-sfidător, eretic-bourgeois, Radu Andriescu operează (și) în Cînd nu mai e aer un vast proces de autoreconstrucție (personală/ literară/ existențială) și oferă un etalon (etic, estetic) poeților douămiiști, mulți deja împăiați.
