– Stimate Domnule Markó Béla, sunteți un politician care scrie și poezie sau un poet care s-a ocupat și de politică? Din acest punct de vedere cum arată, de fapt, viața dvs. activă?
– Dacă am încerca să-i înșirăm pe toți cei care au avut o astfel de dilemă, ne-am da seama că nu sunt o excepție, nici pe departe. Dimpotrivă, după 1989 parcă aceasta era regula. Mulți intelectuali s-au angajat în lupta politică, având sentimentul că ar fi nevoie de contribuția lor la o schimbare radicală. Însă dezamăgirea a venit foarte repede și majoritatea lor s-au retras după câțiva ani. Iar cei care au rămas și-au pierdut încetul cu încetul calitatea de scriitor sau artist, transformându-se în funcționari de partid, eventual mai rafinați, mai învățați decât restul. Da, recunosc, eu însumi fac parte din acei puțini care, probabil, au stat prea mult timp în politică. Firește, îmi place să cred că, totuși, nu mi-am ratat menirea inițială, cea de literat. Mai mult, aș minți dacă aș afirma că politica pentru mine a fost numai o aventură, deci o lungă călătorie într-o altă lume. Nu, cele aproape trei decenii cât am fost politician activ, sunt o jumătate de viață de om. Degeaba am renunțat la acest statut, de bunăvoie și nesilit de nimeni, cum s-ar spune, fiindcă am devenit un alt poet decât mai înainte. Altă experiență, altă viziune. Sper însă că nu și un alt om. Oricum, nu am regretat nici un moment această schimbare de traseu. Nici momentul intrării în politică, nici hotărârea mea de a mă întoarce la literatură. În sinea mea tot timpul am fost un poet fără portofoliu, deoarece o lungă perioadă nu am scris aproape nimic, înafara declarațiilor politice, mai mult sau mai puțin pretențioase. Din când în când am mai publicat studii sau eseuri, eventual publicistică despre relațiile interetnice. Atunci când am început din nou să scriu poezii, mi-am dat seama, după câțiva ani de negare indirectă a trecutului meu de politician, că nu am dreptul să uit această experiență, ci dacă este posibil, trebuie s-o transform în poezie. Sau eventual în proză. Da, cât făceam politică, nostalgia după poezie m-a ajutat să nu mă tem că-mi voi pierde privilegiile, iar astăzi, în schimb, sunt un fost politician între poeți. Îmi asum această calitate. Trăim într-o lume plină de amenințări, dar în comparație cu dictatura ceaușistă avem o altă țară. Mă bucur că am putut contribui și eu. Generației mele i s-a oferit o șansă enormă în 1989. Cei care vin în urma noastră vor decide dacă am reușit sau nu. Astăzi eu fac din nou literatură, aproape în fiecare an îmi apare un nou volum de versuri sau eseuri, dar nu mă pot abține, scriu și publicistică despre tot ce se întâmplă în jurul nostru. Mă îngrijorează amnezia privind un regim diabolic, precum și neputința față de încercările reînvierii acelei epoci. Nu numai la noi, peste tot în această parte a Europei.
– Cine sunt poeții – maghiari și nemaghiari – de care vă simțiți aproape, care v-au fascinat și pe care i-ați luat ca model sau chiar ca parteneri de dialog?
– Totdeauna m-am ferit de fascinație. Mi-e teamă, bănuiesc, să renunț, chiar și pentru cîteva clipe, la propria identitate. Or pentru mine fascinația înseamnă, între altele, să urmez necondiționat un anumit model de poet. Cei care se lasă fascinați constant de vreun înaintaș sau contemporan, vor pierde șansa de a vedea lumea altfel decât ei. Foarte succint: admirație da, fascinație nu. Știu că este abia o diferență de nuanțe între cele două expresii, dar uneori nuanțele contează enorm. N-am ce face, literatura pentru mine nu este numai o menire, ci și o meserie. Nu scriu numai poezii, am publicat și un volum de analize literare, am scos mai multe cărți de eseuri, nemaivorbind de un manual de literatură maghiară pe care l-am scris încă în anii optzeci. Tot timpul am încercat să fiu nu doar un cititor entuziast, ci și un critic al textelor citite. Dar nu vreau să mă eschivez, m-ați întrebat de poeții de care mă simt aproape. Îl admir mult pe Petőfi Sándor care s-a născut de acum două sute de ani. El a revoluționat stilul, limbajul și forma poeziei maghiare. La fel, a militat consecvent pentru o revoluție socială. Dar admirația mea nu mă împiedică să observ la acest mare poet momentele de ezitare când ideologia învinge poezia. Trebuie să înveți și din greșelile altora, nu numai din reușite. Un alt poet pe care îl admir, contemporan cu Petőfi Sándor, a fost Arany János. La el, într-adevăr, ceea scrie este aproape perfect, de o măiestrie extraordinară. Când îl citești te copleșește bogăția limbii maghiare și autenticitatea caracterelor sau a situațiilor. Totuși, are și Arany János o problemă, fiindcă acest poet genial își ascunde propriile sentimente, dragostea sau ura. Foarte rar are curajul să se confeseze. Îl iubesc și îl invidiez, dar totodată îl citesc cu ochii nemiloși ai criticului literar. Aș putea să mai vorbesc despre Ady Endre, un alt poet excepțional, de la începutul secolului trecut, vizionar și clarvăzător. Blufează câteodată, dar la urma urmei a înnoit poezia epocii și totodată a prevăzut consecințele catastrofale ale politicii maghiare de atunci. După cum vedeți, îmi plac mai ales poeții care se implică. Cei care vor o schimbare, nu neapărat în politică, ci în general în relațiile umane. Aș putea continua cu poeți maghiari contemporani, dar lista ar fi prea lungă, din fericire. Firește, sunt și mulți poeți români pe care îi admir. Numai că un poem în limba română mi se dezvăluie în întregime atunci când îl traduc în maghiară. M-am convins cât de genial era Eminescu, nu la orele din liceu, ci mai târziu, traducându-i câteva texte. Îmi place foarte mult poetul, nu-mi place publicistul, față de care am niște rețineri. La fel, am tradus poezii de Lucian Blaga și Ștefan Augustin Doinaș. Amândoi au avut rădăcini ardelenești. Dacă-l citim pe Blaga, avem sentimentul ciudat că există mai multe Transilvanii. Maghiarii și românii au trăit mult timp în lumi paralele și chiar ar fi nevoie de un dialog. Iar traducerea poemelor lui Doinaș, între care și Mistrețul cu colți de argint, a fost pentru mine o provocare și o satisfacție. Păcat că forma fixă este pe cale de dispariție. De altfel, din literatura română îi simt cel mai aproape de mine pe poeții din generația mea, echinoxiștii de exemplu. Limba ne separă, dar este mult mai important că experiențele, năzuințele și revoltele de altădată ne leagă.
– Trăim într-o epocă în care poezia își păstrează rosturile ei, și le amplifică sau și le vede diminuate?
– În primul rând ar trebui să știm care sunt rosturile poeziei. Nu sunt sigur că există o definiție care a fost valabilă ieri și va funcționa și mâine. După apariția fotografiei pictura și-a pierdut rolul de a imortaliza realitatea, dar în continuare a rămas importantă. Mai mult, artistul a devenit mai liber în transpunerea visurilor pe pânză sau pe hârtie. Se schimbă și poezia, devine mai mai flexibilă, mai colorată. Într-o lume accelerată, când comunicăm prin SMS-uri sau alte metode asemănătoare, textele scurte au o șansă mai mare să ajungă la cititori. Dar imediat mă și contrazic, dacă vreți: la urma urmei scopul poeziei rămâne același, să ne ofere posibilitatea unei alte abordări decât cea obișnuită. Poetul ne ajută să scăpăm de rutină și să descoperim o altă interpretare a aceleiași realități. Ca atunci când intrăm într-o clădire binecunoscută printr-o altă ușă decât cea obișnuită și dintr-odată totul va arăta altfel. Da, aceasta este esența poeziei, nimic mai mult: să ștergem praful de pe cuvinte, de pe idei sau obiecte. Copilul de astăzi se joacă tot așa cu cuvintele ca cel de acum mai multe sute de ani.
– Unde ați atins mai mult performanța? În poezie sau în viața publică?
– Am câteva texte incluse în manuale de aici și din Ungaria, volumele mele de versuri sunt foarte bine primite, acum câțiva ani a apărut și o monografie despre poezia mea. Mai multe cărți mi s-au tradus în limba română, dar și în franceză și engleză. Vreau să cred că am reușit și eu să adaug ceva, cât de puțin, la moștenirea comună a poeziei maghiare și totodată la tradiția aparte a culturii transilvane. Noi avem o denumire a îmbinării acestor calități: transilvanism. Iar eu mă consider un transilvanist incorigibil și în ceea ce privește cultura. Totuși, notorietatea mi-am dobândit-o în viața publică și adevărata avangardă am făcut-o, probabil, în politică, nu în poezie. În poezie nu am simțit nevoia unei rupturi radicale cu tradiția, nici nu se putea așa ceva, doar am încercat s-o duc mai departe, cu o amprentă originală, firește. În schimb, în politică am încercat să impun o altă viziune, luând în considerare și unele experiențe istorice, dar negând oricum tiparul obișnuit al relațiilor între majoritate și minoritate. În loc de confruntare am militat pentru dialog și pentru anularea statutului de majoritar și minoritar în procesul de reconciliere, identificând interesele comune.
– Tinerii poeți maghiari cum receptează ceea ce scrieți?
– Mă simt aproape de poeții cu treizeci-patruzeci de ani mai tineri. Motivul ar fi, presupun, că am fost obligat să-mi reinventez locul în literatură atunci când m-am lăsat de politică și am început să scriu din nou cu regularitate, practic în fiecare zi. Eram un poet consacrat, cu un anumit prestigiu dobândit încă înainte de 1989, dar devenisem din nou un începător. Antecedentele politice au însemnat un avantaj și dezavantaj în același timp. Avantaj privind notorietatea, dar și dezavantaj dacă mă gândesc la prejudecățile recente față de meseria de politician. Nu este ușor să scapi de aceste prejudecăți și să nu renegi, totuși, ceea ce ai făcut în politică. Oricum, sunt în relații bune cu mulți scriitori tineri și observ că avem în ultima vreme o abordare asemănătoare. Multe elemente autobiografice, sensibilitate socială, semne de întrebare la final. Nu știu cine de la cine a învățat și nici nu contează. Contează ceea ce spuneam mai înainte despre implicare. Parcă acești tineri sunt mai dispuși să se implice, decât generația anterioară care, spre dezamăgirea mea, renunțase să influențeze mersul societății. Mă bucur că se schimbă ceva și sper să nu mă înșel.
– Ce urmează pe mai departe? Noi cărți sau noi proiecte de alt fel?
– Noi cărți, poezie, eseuri, publicistică, eventual și proză scurtă. Cu alte cuvinte: memorii în mai multe forme.