Alcoolul în fîșii

Alcoolul în fîșii

Ediția a doua, revăzută, a romanului de debut al lui Cristian Fulaș, Fâșii de rușine, îmi permite să remediez regretabila omisiune de a nu fi scris în urmă cu trei ani despre acest volum care, dincolo de premiile adunate, de succesul la public (dacă se poate vorbi despre așa ceva cu seriozitate în condițiile tirajelor cvasi-confidențiale de la noi) și de receptarea critică mai mult decît favorabilă, a propus un autor foarte solid, care dovedește prin aparițiile recente că are vîna necesară pentru a se impune printre prozatorii români de urmărit cu maximă atenție.

Fâșii de rușine este un roman simplu, direct și foarte solid, o lectură care îți intră imediat sub piele și care te bîntuie mult timp după ce ai terminat lectura. Despre alcool s-a scris. Mult. S-au scris ode, s-au scris texte umoristice, s-au scris poezii, a fost cuprins în teorii literare și a intrat în studii de sociologia literaturii. E un obiect, subiect și motor al literaturii care nu poate fi extras din artă fără a produce o mutilare definitivă. Să amintim aici, într-o enumerare foarte succintă și minimal ilustrativă, vinul lui Omar Khayam, absintul simboliștilor francezi, teoriile despre alcool ale suprarealiștilor, de ce nu? pantagruelicul consumator de whisky Lemmy Caution, personajul romanelor lui Peter Cheyney, poemele lui Ion Mureșan, obsesiile descriptive bahice ale unui Alexandre Dumas sau George R. R. Martin. Alcoolul și dependența au făcut casă bună cu artiștii – le dérèglement de tous les sens, cum scria Arthur Rimbaud. Potențînd și distrugînd destine. Există cîteva cărți cutremurătoare despre dependență și efectele atomizante ale acesteia. Iar romanul lui Cristian Fulaș se înscrie tocmai printre acestea. În zona întunecată a spectrului.

Cristian Fulaș își construiește romanul simplu, liniar, o narațiune la persoana întîi singular, cu vocea personajului principal rămînînd pînă la sfîrșit fără nume. E o narațiune cu multe evenimente, dar cu puțină dinamică, un rezumat fiind aproape imposibil. Tensiunea nu stă în factologic, ci în modul în care personajul reacționează și înțelege să interpreteze ceea ce i se întîmplă, povestea fiind mai mult un studiu psihologic și de caracter. El, personajul, duce o viață la limita abrutizării într-un București decrepit, al marginalilor. Nu are un serviciu stabil, nu are practic familie (doar o mamă și o soră, ambele aflate undeva departe, în străinătate), nu are prieteni, ci doar amici de pahar. Se trezește, bea, se droghează, se întîlnește cu amicii co-dependenți în localuri insalubre, bea, se droghează, cade în somnul-leșin care succede exceselor. Apoi ciclul se repetă. Un ultim impuls rațional îl face să accepte începutul unui tratament (cu internările de rigoare) pentru a ieși din dependență. Iar aici începe lupta cu conștientizarea realității, a ratării, cu sevrajul și cu lipsa oricărei ținte în viață. Aceasta este povestea acoperită în roman, într-un rezumat care nu spune de fapt mai nimic despre ce este cu adevărat romanul.

Prozatorul a ales să scrie direct, sec, fără pretenții de zorzoane stilistice, fără dorința de a impresiona la nivel de frazare sau a scandaliza la cel de vocabular. Cristian Fulaș este și un remarcabil traducător dintr-o serie de autori apreciați pentru stil și construcție, implicit fiind familiarizat cu ce înseamnă organizarea și planificarea unui text în conformitate cu arsenalul de instrumente avute la îndemînă. Reținerea aceasta voită, capacitatea de a fi permanent clar și direct și în același timp racordat la nivelul comunicării aproape empatice cu cititorul permite textului să devină nuanțat, subtil, provocator fără nicio stridență. E remarcabil cît de percutant, cît de dur este textul prozatorului în condițiile adoptării unei scriituri aproape de blanc. Cristian Fulaș nu are simpatie sau milă față de personajul pe care îl pune în scenă, nu încearcă o demonstrație de marionetă condusă de sfori cu acesta, dar are ambiția de a-l descompune pînă la resorturile omenești cele mai intime, pînă la nivelul acela de bază în care personajul apare aproape nud în fața reflectoarelor. Prozatorul deconstruiește un proiect și veridicitatea și verosimilitatea personajului sînt cruciale. De altfel, lectura oferă inițial sugestia facilă de a considera că te afli în fața unei confesiuni, a transmutării într-un alter-ego literar al experienței de viață a autorului, ceea ce nu face decît să legitimeze calitatea de prozator a acestuia. Personajul e construit credibil, uman, perfect inteligibil ca reacții și alegeri. Nu avem o sumă de locuri comune, ci o persoană care trăiește și reacționează. Tocmai această capacitate de a insufla viață în paginile romanului face lectura atît de apăsătoare și obsedantă. Nu ai în față o demonstrație de postulate și convingeri, ci viața unui om. Personajul e suficient de inteligent pentru a realiza parțial condiția în care se află, e suficient de cult pentru a face conexiuni ideologice, dar în același timp are naivități surprinzătoare, e cîteodată la nivelul unui copil care pare incapabil să realizeze semnificația evenimentelor pentru propriul destin.

Scriind despre dependență, despre modul atroce în care aceasta mutilează viața, Cristian Fulaș vorbește, inevitabil și despre ratare și alienare. Romanul este ancorat temporal și local în România contemporană, dar acesta este doar un cadru care susține o poveste universală, o tormentare omenească prin definiție. Fâșii de rușine nu este un roman despre România sau despre prezent. Este un roman despre oameni și alegeri, despre oameni și demonii pe care îi purtăm în noi. Un roman, în esență, despre o fațetă a condiției umane. Și tocmai prin aceasta este pesemne romanul care ar fi cel mai ușor de tradus și cel mai ușor de receptat oriunde în lume.

De apreciat modul în care prozatorul prezintă episoadele alcoolice. Băutul nu e văzut ca stigmatizat și odios. Nu e văzut ca o celebrare. Nu e văzut ritualic. Ne este trecut nici prin ipocrizie, nici prin didacticism, nici prin adulație. Băutul este un gest al normalității. Personajele beau pentru că au nevoie. Firesc. Beau pentru că băutura satisface o necesitate interioară. Pentru personaj, cea de a suspenda realitatea momentului într-o permanentă prorogare a deciziilor de viață. Lucrurile trebuie făcute, știm care sînt, știm ce trebuie să facem, dar astăzi bem și ne simțim bine. Doar atît. Viața va continua cîndva. Este o bulă în afara vieții. Iar această absorbire din realitate înseamnă implicit că în universul beției nu există ratare, nu există rușine, nu există pînă la urmă emoție, ci doar spectacolul narațiunii. Prietenii de pahar își istorisesc viețile, dar nu le mai trăiesc. E precum lectura unui ziar. Cristian Fulaș surprinde foarte bine acest cîntec de sirenă al alcoolului care elimină orice problemă, orice asperitate, care te cufundă în uitare și într-o îndobitocire a sensibilității omenești. Lectura este cu atît mai odioasă și mai dură cu cît nu există înverșunare, ci doar constatare.

De remarcat, de asemenea, că, față de marea majoritate a autorilor români cu care este contemporan, Cristian Fulaș fuge de generalizări și extrapolări. Aproape că nu am întîlnit printre romancierii noștri pe cineva care să nu dorească, destul de explicit, propunerea unei idei generalizatoare despre lume. Trăim ani de proclamații și afirmații, iar asta se simte puternic în artă. Fulaș preferă, excentric, personalizarea, preferă individualul. Lucrează nu cu categorii, ci cu identități distincte. Iar asta reușește să îl facă mai viabil și mai persuasiv decît orice demers care nu mizează în primul rînd pe capacitatea omului de a reacționa nu la șabloane generale, ci la întîmplări omenești.

Fâșii de rușine este, în continuare, unul dintre romanele ultimilor ani care merită citit. Pentru că e viu, pentru că are o poveste pe care o simți adevărată, pentru că este scris foarte bine.

Cristian Fulaș, Fâșii de rușine, Editura Polirom, Iași, 2018, ed. a II-a revăzută

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.