100 DE ANI CU NEAGU DJUVARA

100 DE ANI CU NEAGU DJUVARA

Datorită împrejurărilor istorice complicate ale secolului al XX-lea, Neagu Djuvara este unul dintre puținii istorici români care nu a cunoscut nicio clipă totalitarismul roșu pe viu și s-a putut pronunța mereu în orice problemă fără a avea de suportat consecințele vreunei cenzuri ideologice ori acțiunea vreunei poliții totalitare. Cu siguranță însă este unicul dintre istoricii români care, beneficiind de aceleași condiții de viață, a atins o vârstă centenară.

Longevitatea fără egal, adăugată la libertatea neconstrânsă decât de propriile limite au prezidat împreună o operă istorică dezvoltată fără inhibiții, pasionantă. Ea se opune în mod firesc, prin poziționare, prin tipul de discurs și prin stil și limbă genului de istoriografie scrisă în țară de-a lungul ultimelor trei sferturi de veac, modelată, vrând-nevrând, de obsesiile locului și impregnată, în multe privințe, de idiosincrasiile vremurilor. Nu este de mirare, în aceste împrejurări, că istoricul Neagu Djuvara a fost și este în continuare frecventat cu precauție și cu parcimonie de colegii lui bine înșurubați în sistem prin interese și prin obediențe.

Nici Neagu Djuvara nu a menajat susceptibilitățile. Într-o istorie care jumătate de veac glorificase muncitorii și țărănimea, el a accentuat rolul elitelor politice, al dinastiei întemeietoare de țară ca și al boierilor (precum în Saga Grădiștenilor). El s-a ocupat, de asemenea, cu pasiune, într-o excelentă sinteză, de începuturile modernității noastre, sfidând concepția încă destul de înrădăcinată după care epoca fanariotă a fost una de stagnare și de declin pentru țările române.

Dar poate cea mai polemică lucrare a lui a fost cea menită să demonstreze că dinastia întemeietoare a Țării Românești, descendența lui Basarab, se trăgea dintr-un strat de populație privilegiată cumană. Deși teza nu era nouă, fiind susținută și de Nicolae Iorga, și de P. P. Panaitescu, lumea specialiștilor români a anilor 2000 a întâmpinat-o cu o anumită iritare, socotind că locul de seamă rezervat întemeietorului nu poate fi cedat, probabil, pur și simplu, unui alogen cu strămoși veniți din stepă. Cutare arheolog a primit finanțare spre a analiza ADN-ul voievodal din necropola de la Curtea-de-Argeș, iar doi istorici români de la Paris au combătut ideea că Basarab nu ar fi fost creștin ortodox. Ceea ce prin alte părți ale lumii ar fi fost înregistrat ca un simplu detaliu plauzibil, clarificat printr-o critică istorică nepărtinitoare, a fost întâmpinat la noi cu un val abia camuflat de încruntare patriotică. În acest fel s-a mai confirmat o dată observația lui George Panu, făcută la începutul secolului trecut: „E dureros de constatat că atâția intelectuali de mare valoare pot să respingă obstinat, și uneori violent, simpla realitate universală că, la începutul unui nou ciclu de civilizație, numai năvălitorul agresiv e creator de noi entități statale, nicăieri băștinașul sedentar”.

Neagu Djuvara a dat însă o lovitură serioasă și concepției dominante, oficiale, după care există o singură narațiune legitimă despre trecutul propriu, scriind volumul de teoria istoriei Există istorie adevărată? (2004). În acest fel el delegitima, cu autoritatea lui incontestabilă de unic filosof actual român al istoriei, pretențiile cu ifose, descinzând atât din discursul naționalist interbelic, cât și din cel totalitar, naționalist-comunist, al lui epocii lui Nicolae Ceaușescu, de marginalizare a reconstituirilor alternative.

Toate acestea sunt serivicii aduse domeniului de un istoric important, credibil, căruia noua Românie îi datorează cu atât mai mult, cu cât a știut face asemenea daruri mereu fără încruntare, cu nedezmințită eleganță

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.