Zonele verii: un potpuriu

Zonele verii: un potpuriu

 

Despre legătura dintre morți și vii

 

Am spus-o și cu alt prilej: ne conținem în marsupii (simbolice ori metaforice), unii pe alții, fie că suntem vii sau morți. Fiecare îi conține pe ceilalți, atunci când este vorba despre catalizarea unei forme de memorie, oricât de simplă ori redusă ar fi aceasta. Chiar și o așchie de amintire își are rostul în a provoca un simțământ, un flash, o senzație razantă ori o brumă de idee flotantă.

În vara aceasta am ajuns la mormântul bunicului, la treizeci și doi de ani de la dispariția sa, cu o carte documentară despre el. Mai ajunsesem aici în 2005, 2006, 2008 și 2015. Bunicul meu patern Vasile (Cesereanu) nu este înmormântat într-un mormânt de sine stătător, independent, ci este găzduit în mormântul canonicului Ludovic Aloisie Tăutu, din cimitirul Verano, la Roma. Sunt mai mulți pieriți găzduiți în acel mormânt. E un soi de cuib ori tumul cu vârful înlăuntru, în jos, etajat.

Memoria noastră legată de cei pieriți nu e o bagatelă. E o povară delicată ori, dimpotrivă, aspră, dar întotdeauna tulburătoare prin volutele și ramificațiile ei care ne învârtejesc. De fapt, corect este să vorbesc acum doar despre memoria mea personală și despre cum ea a devenit o carte de identitate, în cazul de față.

Bunicul meu patern a ieșit din pielea lui de bunic și mi-a devenit un fel de tată etic. El a rămas, firește, și bunic, dar cum în copilăria și adolescența mea nu am avut acces bonom la el, ci apropierea lui a fost mai degrabă îndepărtată, imaginea lui de bunic a rămas oarecum suspendată în eter, cu puține excepții în care îmi amintesc de el în carne și oase. De pildă, la Roma, în 1981 când, aflându-mă în odaia lui de călugăr bazilitan stabilit la o mănăstire de maici, mi-a vorbit cu tâlc, în pilde, în vreme ce eu ronțăiam bomboane de ciocolată și eram, în mod cert, un soi de hipiotă în stil românesc, pinkfloydiană sută la sută, în afara credinței.

Iată, însă, că lucrurile au întotdeauna calea lor de a se împlini într-un fel sau altul. Într-un poem ritualic despre moarte, intitulat (cu minuscule) despre moarte ca revedere, Mircea Ivănescu spune ceva potrivit acum pentru ceea ce simt: “dar moartea este o revedere totuși – însă de partea / aceasta a ei, cel care rămâne își deschide / ochii deodată /…/”. Tot astfel mi-am deschis și eu ochii deodată sau poate că mi-au fost deschiși deodată în chip psihopomp. Legătura dintre vii și morți reface, poate, cordoane ombilicale tăiate odinioară abrupt. Întotdeauna este și o traumă la mijloc (mai mare sau mai mică), o rană care se vindecă încet sau nu se vindecă niciodată. Dar deschizându-mi ochii deodată către mortul familiei mele de acum treizeci și doi de ani, către bunicul care îmi este și tată etic (pe lângă tatăl meu real, Domițian, un tată în carne și oase a cărui dăruire intelectuală a fost formatoare și esențială), ceea ce văd (cu ochii deodată, precum spune versul lui Mircea Ivănescu) este împlinire, seninătate și chiar bucurie.

În ultima zi la Roma, periplul alături de tatăl meu Domițian a luat o întorsătură de pelerinaj. Degeaba am gândit un traseu anume, de vizite și muzee și situri arheologice, întrucât drumul s-a dovedit a fi altfel. Tatăl meu a scotocit în Piața Navona după urmele bunicului, pas cu pas. Apoi, unul din punctele-cheie a fost Caravaggio, mai exact pictura sa mai puțin cunoscută, aflată în biserica Sant Agostino din Roma. Aici se află o Madonă a Pelerinilor, o Madonă cu picioarele goale și sărăcăcios îmbrăcată. La poalele ei stau doi bătrâni mizeri, cu tălpile înnegrite de praf. Nimeni nu are încălțări, nici Madonna, nici cerșetorii bătrâni, iar pruncul Iisus este gol pușcă. Și stând noi acolo, tatăl meu și cu mine, dinaintea Madonei Pelerinilor a lui Caravaggio, eram asemenea acelor pelerini cu tălpile goale, dar în căutarea unui bunic și tată. Iar depuierea acelor tălpi din pictură (tălpile Fecioarei și tălpile închinătorilor ei) era asemenea despuierii inimii noastre căutând ceva ce pierdusem de multă vreme, dar dorind cu aprindere să aflăm. Pictura aceasta a lui Caravaggio a fost un punct de răscruce după destulă rătăcire, întrucât de aici am ajuns apoi la Biserica greco-catolică românească, tocmai la vecernie, când l-am auzit și văzut pe tatăl meu cântând, după multă vreme, Hristos a înviat! Și bine a fost, iar împlinirea noastră lăuntrică a căpătat voioșie, seninănate și tihnă.

 

Catedrale sudice

 

Frumusețea lor, a catedralelor sudice din Puglia, e bătrână, dar nu miroase a bătrân. Ele stau în racle din fibră de sticlă – soarele se topește în ele ca o inimă alungită. S-ar spune că zidurile lor sunt de carton cretat, drept care somnambulii le ating ca pe niște cărți. Așa am făcut-o și eu, iar atingerea aceea a rămas pe veci în mine, conținută de o cornee lacomă. Lumina din piatra lor are o strălucire de moarte frumoasă, mereu spălată de mare,  mereu limpezită și înnoită. Iată cum croiesc loggii aici în amintirea catedralelor sudice.

Ora albastră la Trani. Beatitudine pe care mă tem să o recunosc, fiindcă puțini au norocul de a ajunge aici. Dacă mi-ar sta în puteri aș cumpăra loggia catedralei din Trani, dar nu pentru mine, ci pentru toți malinconicii spirituali care iubesc Sudul perceput drept zonă supremă.

Soarele și piatra din Lecce. Există piețe unde soarele se lipește de piatră ca șopârla și stă acolo aproape toată ziua, chiar și atunci când vine umbra. Se spune că piatra, se preschimbă în astfel de locuri în pergament sau într-un manuscris cu enluminuri pierdute de-a lungul paginilor în așa fel încât nimeni să nu le mai poată citi altfel decât ca într-un fel de Braille al rătăcitorilor. Firișoarele acestea de lumină adunate în mănunchi presară litere și semne care vin din cele cinci substanțe ale lumii. Fața turtită a catedralelor aflate sub soare rămâne întotdeauna albă sau cel mult ușor-gălbuie, ca untul. E-un chip de călugăriță universală care străbate vremurile și spațiile, pentru că singurul lucru limpede este soarele și piatra pe care el se lungește și triumfă. Și nu mai pleacă niciodată de acolo, nu apune. Întunericul aici e tot o lumină.

Steaua 8 Rux Ces despre ZONELE VERII - Catedrale sudice

Printre pietrele albe de la Molfetta. Uneori, dimineața, câte-o catedrală medievală mă face să mă trezesc direct în genunchi. Piatra albă de construcție îmi aduce aminte de șerpii din basme, care poartă noroc și vești din alte lumi. Este ceva ocult în acest alb tăbăcit de vreme, dar care încă rezistă și nu încetează să supraviețuiască. Scintilația desăvârșită a pietrei albe nu este doar la amiază, ci și în amurg când, pe fondul vinețiului și al ploilor de vară, uneori năpraznice, albețea pietrei devine aproape mistică în felul ei firesc. Normalitatea acestei sfințenii mici și cuminți produce tihnă și gratitudine interioară. Nu degeaba vorbeam despre trezitul în genunchi.

Albețea din Giovinazzo. Uneori, catedralele albe din sudul Italiei stau în toracele meu ghemuite ca niște pisici. Dar sunt pisici mocninde (sau mocnitoare) și atacatoare în același timp. Iar blana lor are culoarea untului, molipsită de la calcarul alb al zonei. Firește că în aceste pisici se găsesc nouă vieți ale artei, simțirii și dezechilibrului. Tihna din sud este întotdeauna presărată cu puseuri de demență caldă.

 

Nomazii

 

În timpul TIFF-ului, Clusium se preschimbă într-o altă planetă. Pestriță, colorată, foarte vie, cu ramificații. Straturile văzătorilor de filme se amestecă printre cele ale nevăzătorilor de filme ca într-un cremeș. Noua planetă are granițe făcute din cinematografe și piețe, ba chiar și din biserici și case de ospeție. Nu-i vorba doar de filme, ci și de taifas, taclale, sporovăială. Și e firesc să fie așa. Stratul întâi este al eminențelor cenușii – nu le prea zărești, desigur, aceste făpturi au voaluri și paravane și pritocesc tot timpul ceva. Stratul al doilea este al oaspeților cinefili și lucrători în domeniu – voioși, curioși, iscoditori, dar și doritori de carpe diem, de bună seamă. Stratul al treilea este al specialiștilor și reporterilor care scriu ceva despre festival: du-te vino, valvârtej, ici-și-colo, brambureală, noroc Unii au de scris repejor, alții, pe îndelete. Stratul al patrulea este al văzătorilor maturi care-s mândri de TIFF și, laolaltă cu sponsorii, vin doar la câteva filme, alese pe sprânceană, în funcție de ce se știe despre ele și ce se zvonește. Stratul al cincilea este al văzătorilor precum subsignata care de cincisprezece ani a văzut cam două sute de filme la TIFF,  majoritatea bune – cred că noi am putea fi numiți recidiviștii. Cei din stratul al cincilea mergem la TIFF și ca să adăstăm în sălile de cinema, să le adulmecăm, e și ceva proustian în noi (cred), o boare de altădată, o adiere ajunsă din trecut care străbate prezentul neo-neo-realist. Probabil suntem și cei mai invizibili. Mie, cel puțin, îmi place să iscodesc chipurile spectatorilor înainte de proiecție, să stau cu lupa pe sala de cinema, să prind detalii despre ce vorbesc fetele de la intrare despre un film sau altul (ori vânzătorii de bilete) și tot așa. Călătoria la cinema e un potpuriu de stări, senzații, nuanțe, trucuri. Și mai există stratul al șaselea, pentru care simt un soi de duioșie cinefilă: aceștia sunt nomazii. Omuleți tineri, de obicei, care vin la filme la hazard ori, exact pe dos, la nehazard, dar care au un demers de peregrini, de rătăcitori cu rucsacul în spate, fiindcă sunt un soi de picaro.

 

 

Pe malul Someșului

 

O altă planetă aparte este în vremea festivalului Jazz in the Park, care urmează după TIFF. Mai ales jazzul pe malul Someșului mi se potrivește. E o veselie flower-power redivivus și remix, cu oameni tineri și maturi, îmbrăcați fistichiu, îngânând cântecele ca într-un dans mocnit de derviși rotitori sau stând alungiți pe perne uriașe ori direct pe pământ, atunci când băncile sunt ocupate. Timpul se oprește aici și rămâne doar muzica. Nomazii și-au găsit un loc pentru înnoptat și mai apoi pentru adăstat la soare, dimineața. Lumea vine din multe colțuri ale Transilvaniei, dar și din alte zone. Iar când se mai nimeresc și șerpoaice sonore precum unguroaica Kovacs (un soi de post-Amy Winehouse) ori Zahra Hindi (o marocană evropenizată), răsuceala dănțuitoare se combină cu icnetele de plăcere ale spectatorilor neofiți. Orașul devine atunci un carusel ademenitor, iar parcul e cel dintâi loc de inițiere pentru cei care au urechi de auzit.

 

 

Cerdacul toscan

 

Chiparoșii din Toscana nu au nimic funebru, fiindcă întotdeauna ei se găsesc lângă geometrii desăvârșite de viță de vie și măslini. S-ar spune că Dionysos este aici cu ambele sale identități: degustătorul de viață și deschizătorul de moarte, ca să o primenească. Iată de ce port mereu Elada cu mine, oriunde aș merge.

Printre trandafiri sălbatici, levănțică, oleandri, magnolii și puhoi de chiparoși, prietenia nu are cum să nu fie sprințară. Lanurile de floarea soarelui înveselesc șirurile matematice de chiparoși între care zgândăre urechea greierii. Cam așa arată o vară atemporală, de fapt. Iar când în cerdac se strâng prietenii și povestesc, lumea devine și mai pierdută în spațiu și timp decât ne-o putem închipui. Întrucât prietenia se preschimbă în timp oprit, păstrat în cufărașe de vară.  Faptul concret că senectutea va veni cândva nu mai are importanță, întrucât vara aceasta italiană păstrează în șirag mărgelele perfect conservate ale poveștilor noastre de viață. Iar când, în depărtare, pe drumuri șerpuite între colinele terasate și magnetice ale Toscanei, se văd automobilele ca niște insecte rulând sub soarele năucitor, un efect de Fata Morgana din care facem parte chiar noi ne provoacă să aflăm în vară un muzeu personal de ceară și un stup cu memorie.

Vilele izolate pe coline, case masive și vechi, unde locuiește nu se știe cine – aristocrați locali sau milionari americani sau artiști sătui de boemie sau excentrici înstăriți –  sunt umplute cu închipuirile tuturor celor care le privesc. Este un efect de molipsire strategică. De aici un soi de delir pașnic pe care îl provoacă peisajul Toscanei. Poate că toți suntem, de fapt, niște șopârle văratice, dornice de comuniune și solitudine, laolaltă.

Un alt lucru iscusit este că se află cu tine (cu noi), aici, departe, și prietena ta, leoaica-veveriță, rămasă acasă la vreo mie de kilometri distanță, dar pe care o zărești dintr-un turn de la San Gimigniano, iar ea te zărește pe tine. Cu noi este și un alt absent pe care l-am poreclit bărbosul inspirat și șăgalnic, povestaș adoptat de orice fel de zone prin care s-ar sălășlui chiar și în treacăt. Și, mai ales, cu mine se află și bunicul meu patern, Basilio, ca un duh voios și aducător de reamintiri cu tâlc.

Opțiunea fantasmatică pentru vilele toscane de pe coline. Presupunerea noastră că prietenii sunt niște toscagrafi. Livezile cu măslini cu frunze argintii lucind în soare sub cerul lăptos. Fluturii stacojii pe levănțiva viorie, clătinând-o cu spor. O zonă aromatică peste poate.

Mai întâi ne-am oprit la Orvieto, pentru dom și pentru frescele atletice și pilduitoare ale lui Luca Signorelli. Apoi au urmat bisericile din Lucca, cu fațade copleșitoare. Zidurile calde din San Gimigniano, mirositoare a amieze nesfârșite. Cortona cocoțată în trepte și Via Crucis. Santa Zita din Lucca și Santa Margherita din Cortona, mumifiate. Poveștile din cerdacul bisericii San Nicola. Îngerii cu aripi robuste ai lui Luca Signorelli. Restaurantul NIMENI NU DOARME și supracrema de trufe din Cortona. Carnavalul mic din satul Monteriggioni, între ziduri fortificate. Sărbătorile lui Dante, cu teatralități molcome. Miros statornic de vin de Chianti, cărnărie friptă, pielărie, giuvaericale, coronițele pe care cele patru doamne le-am purtat cu melancolia adolescenței. Porticurile din Castellina in Chianti pe care le-am străbătut în căutarea înghețatei și a ferăstruicilor cu peisaje toscane. Întreaga Vale a Chiantiului desfășurată ca un manual de licori. La sfârșit, Siena, gâfâind pe străduțele umbroase aproape de amurg, deși fierbințeala pietrelor vechi era încă la apogeu. Catedrala sofisticată, cu manuscrise muzicale și stâlpi aproape totemici. Faimoasa piață babelică unde, precum toată lumea, am stat trântiți pe încinsătură, în ciuda sorbeturilor toropite, a viespilor, a furnicilor & Co.

O carte precum Insula lui Flaubert, de catalanul Miguel Angel Riera, a căzut tocmai bine pentru ochii mei, cu descriptivismul ei suplu și insular pentru acest răstimp al moleșelii și al peregrinării  amușinate.

A fost cea dintâi ediția a festivalului de buzunar al prieteniei. Am avut parte și de niște jefuitori, intrați în odăile nocturne, dar ei n-au izbutit să jefuiască decât ce era vizibil și la îndemână. Despre prietenie nu în zadar se spune că nu poate fi jefuită decât deloc sau de tot. Jocurile de volei în piscină la Podere Torricella, o istorie despre râset, de la chicoteli la hohote groase, trecând prin zumzet.

E o vară domesticită fragmentar, dar constantă în vigoarea ei pietroasă. Luxul melancoliei este, aici, o cutumă deja. Seara, în cerdacul cu oameni la cină, taifas despre pasiune și patimă. Care e mai greu de dus, care-i mai bolnăvicioasă?! Care e mai atacabilă?! Nu o să pot lămuri acum și aici din cuvintele rostite de fiecare, pe jumătate mai degrabă, ori pe sfert, toți păstrându-și o intimitate cu aceasta chestiune, de nedat în vileag. Altădată, dolce far niente și interogații despre vinovăție în particular și în general. Culturile care condiționează culpa și justificarea. Cerdacul toscan a conținut și asemenea sensuri. Prietenia este o agora.

Seara, la ultimul banchet al festivalului de buzunar al prieteniei, primim daruri pentru scribi și gânditori toscagrafi. Dimineața primim și diplome cu geografia băștinașă, fiindcă am devenit, de fapt, de-ai locului. Într-o altă zi am primit tăblii de lut pentru încălzit pâinea împărtășaniei. Apoi o pornim spre casă. Totul e deja amintire?! Nimeni nu doarme.

 

Planeta Petrila și arheopietrele din Densuș

Steaua 8 Rux Ces despre ZONELE VERII - Biserica din Densus

 

Ion Barbu, caricaturistul și ludicul cu tendință, ne-a pus (pe mai mulți poeți și animatori culturali) să aruncăm sticle cu poeme într-un lac mic la o cabană din Țara Hațegului. Apoi să ne stropim cu apă din pistoale de jucărie. Am ascultat muzică într-atât de retro, încât mi-am închipuit că ne-am reîntors la taberele din adolescența noastră comunistă. Doar un foc de tabără a lipsit și niște cântece de plecare; am avut în schimb doine hodinite și șăgalnic de tandre în glasul bistrițeanului Gavril Țărmure. Planeta Petrila e chiar o planetă: casa de Hansel și Gretel a lui I. D. Sîrbu, mucalitul genial, autor al unei capodopere (romanul Adio, Europa!), pe care Ion Barbu a vopsit-o ca pe o carte de benzi desenate și a făcut, pe dinăuntru, din ea, o casă-cheie a comunismului cu toate ale sale (terori și spaime, dar și rezistențe). Sau Centrul Pompadu, replică la Centre Pompidou, adică vechiul șantier al minei din Petrila recuperat, păstrat și reinventat postavangardist și postmodernist. A mai rămas să văd cândva acolo – Muzeul Instalatorului Român și Muzeul Mamei, ca să mă antrenez la ideea că muzeele din zonă fac parte din istoria refulată și defulată a țării unde ne sălășluim. Dar zona e plină de ispite și peisaje și cetăți și ruinuri tocmai bune de scotocit. Ultima redută înainte de întoarcere a fost Biserica din Densuș, unde tot omul se uimește că se găsește acolo și că n-a pierit de tot.

Biserica Sfîntul Nicolae, de la Densuș, pare din altă lume. În mărăcinișul din jur și în peisajul sălbatic din Țara Hațegului, pietrele din care este făcută biserica sunt, de fapt, niște arheopietre. Când soarele cade pe ele, străpungându-le doar pe sfert (în coaja lor de ou al unei păsări uriașe), arheopietrele acestea cunosc mai multe și mai mult decât o mie de locuitori atoateștiutori. Este ceva de paralume la Densuș, prin această biserică din secolul al VI-lea, al X-lea, al XII-lea ori al XIII-lea (istoricii nu s-au oprit la un secol anume, ci au tot tras la zaruri sutele de ani, neoprindu-se la o singură ipoteză). Cine n-ajunge aici, nu are cum să afle vreodată miezul verii și morișca soarelui care se-nvârte în pietre, într-un calendar ocult, vizibil doar pentru degustătorii de alb zgrunțuros.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.