În condițiile în care formularea judecăților de valoare, compunerea emoțiilor empatice și jurizarea adevărurilor sunt mijloacele prin care instituim o realitate colectivă reglabilă juridic și continuă din punct de vedere perceptiv, analiza conceptului de „culpă”/ vinovăție și a felului în care el este utilizat astăzi în mediile de reprezentare, în sfera politică și în viața de zi cu zi este o încercare de a schița modalitatea în care participăm la crearea unei conștiințe colective. Sentimentul de vină, fie el colectiv sau individual stabilește o apartenență la lume prin intermediul unei „datorii”, în contul căreia spațiul gol dintre Subiect și realitatea exterioară este pus sub sechestru de un imaginar al posibilității de acțiune.
Într-o cultură și o paradigmă în care identitățile personale sau naționale, limbajul mărturiei, răspunsul în fața legii, complicitatea și însăși noțiunea de intenționalitate se formulează în relație cu conceptul de vinovăție, consider că o explorare a felului în care acesta funcționează în interiorul mecanismului ficțional sau chiar în interiorul Realului, este necesară. La nivel geopolitic și istoric găsirea unui țap ispășitor este unul dintre mecanismele de transpunere a dinamicilor economico-politice în discursul public. Vinovăția devine, astfel, nu neapărat un principiu de funcționare a istoriei politice, cât o structură de expunere și manipulare a posibiltăților de opinie publică, unde ordinea lucrurilor este prezentată publicului larg în termenii unei narațiuni cu un țap ispășitor în centru, pentru a ascunde o generalizare a vinovăției, în raport cu propriile opțiuni de viață ce sunt sau devin complici ai unui sistem înfățișat ca un joc politic, din care tocmai noi, responsabilii tăcuți ai mulțimilor, lipsim. Astfel, vinovăția e confiscată de narațiunea unui țap ispășitor, pentru a preveni o acutizare a conștiinței propriei responsabilități în raport cu o lume socială și politică care nu e doar scena liderilor politici sau a jocurilor de putere.
La nivel de literatură, narațiunea confesiunii, croită în jurul culpei, este cea care reușește să dea voce inumanului, uneori criminalului sau chiar vinovăției înseși, ritmicizată în bătăile mortului de sub pardosea (The Tell-Tale Heart a lui Edgar Allan Poe). Țesătura narativă a vinei ne scoate dintr-o simplă grafică a culpei, pentru a ne apropia de o imposibilitate a judecății și a discernerii ce atrage refugiul într-o psihologie internalizabilă a vinovăției. Empatia față de vinovat deschide noi compartimente ale unei afectivități, în care noțiunea de rană nu mai aparține doar victimei, ci este marca unui impersonal și a unei continuități dintre călău și victimă. În interiorul acestei politici a vinei postmoderne se accentuează și o dimensiune interesantă a noțiunii de „alegere”, disputată între codificări subiectivizante și desubiectivizante, întrucât vina, cât și alegerea tind să devină din ce în ce mai puțin ale noastre ca indivizi și din ce în ce mai prezente ca vinovății de „dincolo de om”. Bătăile mortului de sub pardosea devin, astfel, ecoul unei vinovății ce nu o mai putem personaliza complet, mortul ascuns fiind al tuturor și al nimănui. Între vocea conștiinței și vocea inumanului, discursul vinovăției pare să facă mult mai prezentă o urmă a inumanului, decât o urmă a conștiinței. Am putea vorbi chiar de o turnură ce se produce după cel de-al Doilea Război Mondial și care face trecerea de la o vinovăție înțeleasă ca voce a conștiinței la o vinovăție concepută ca voce a inumanului. După acest moment istoric nu mai putem vorbi de o „voce a conștiinței”, ci de un inuman, prezent în structurile noastre de funcționare și existență, ce poate sau nu poate fi recunoscut ca inuman, în funcție de discursul cu care încercăm să-l conjurăm.
Mea culpa, mea maxima culpa
În istoria cunoașterii, tema vinovăției este îndeaproape legată de formularea și inventarea principiilor juridice și legislative prin intermediul cărora omul se face sau este făcut responsabil față de sine și ceilalți, într-o realitate în care orizontul regulator al discursurilor de întâlnire este însăși culpa individuală. Conceptul de vinovăție este mult mai înrudit cu un proiect justițiar și posibilitatea fundamentării acestuia decât cu trăirea personală și religioasă a culpei formulată în termeni de „cădere”.
Memoria și mecanismele de selecție și narativizare ale acesteia compun spațiile în care dauna este înscrisă și protejată de propria ei amintire care deschide un cont în baza căruia fluxului de realitate i se stabilește o anumită curgere dinspre actul vinovat înspre consecințele acestuia. Astfel, memoria reușește să prindă realul ca proiect, ca traseu unic între daunele ce pot fi rememorate și poveștile de reconstituire pe care acestea le generează. E aceeași mișcare inversă prin „urma” lăsată, în baza căreia se retrasează întreaga datorie a memoriei față de ceea ce încă se vede sau față de ceea ce încă este. În condițiile acestea, dauna e cea care ține memoria în gardă față de ceea ce încă este, construind realul ca structură de rezistență a unei răni ce încă nu poate intra complet în memorie. În acel moment de scurtă rezistență în fața memoriei, în care dauna spune „încă”, culpa pare să se construiască ca o datorie față de trup și față de ceea ce, încă, este resimțit fizic. Dar, odată ce acceptăm amintirea daunei, vinovăția se articulează ca o datorie a memoriei față de ea însăși. E important să putem stabili că operăm cu o definire a culpei ca principiu narativ și reparator al memoriei, pentru a nu risca să fim întrebați: „Vina față de ce?”. Nu ne vom concentra asupra culpei față de ceva, ci pe curgerea de real și legăturile dintre structuri pe care vinovația le face posibile.
Ar fi interesant de observat, pe scurt, ocurențele lingvistice ale culpabilității și subtextele acestora. Expresia „mea maxima culpa”, provenită din rugăciunea liturgică catolică, în care vina legată de lucrurile făcute sau cele nefăcute este mărturisită în fața lui Dumnezeu, a fost adoptată în limbajul popular ca „mea culpa” simplu, desemnând recunoașterea unei greșeli sau erori de ordin accidental, uneori. Rugăciunea „Confiteor”, unde menționarea expresiei „mea culpa” apare de trei ori, este formulată ca o mărturie nu doar în fața lui Dumnezeu, ci și în fața „fraților”, ceea ce aduce în discuție, încă de timpuriu, poziția martorului lumesc față de care devenim vizibili prin confesiune. „Felix culpa”, o expresie tot de origine latină, e un act de limbaj mai puțin performativ decât „mea culpa”, desemnând, mai degrabă, recunoașterea unei vinovății ce atrage o răscumpărare, un deznodământ sau o așezare de ordini mai fericită decât condițiile de posibilitate create prin absența vinovăției. Expresia e instituită de Sf. Augustin care are în vedere „căderea în păcat”, cea care aduce diferența dintre bine și rău, făcându-le posibile pe amândouă: Melius enim iudicavit de malis benefacere, quam mala nulla esse permittere. „Felix culpa” concentrează nu doar o teodicee, ci și concepția conform căreia culpa e pragul prin care se instituie un nou Real generat ca îndatorire structurală față de ordinea precedentă, dar care, tocmai prin această îndatorire, creează posibilitatea unei răscumpărări ce adaugă noi dimensiuni stării inițiale. „Felix culpa” e acea înțelegere a vinovăției ca ruptură a realului și anticipare a răscumpărării, prin intermediul căreia realul readus în proprietate e înscris cu forța propriei sale rupturi răscumpărate. Termenul de „vină” este de origine slavă și este mai încărcat juridic decât sensul cuvântului „culpă”, întrucât etimologic înseamnă „acuzație”.
Vina care se scrie
În Autobiography and Memoir, Seamus Dean observă faptul că, în interiorul culturilor a căror identitate a fost mereu chestionată sau pusă în criză de momente istorice, autobiografia se naște dintr-un simț sau o senzație a unei trăsături ce lipsește. Cu alte cuvinte, autobiografia se țese pe corpul unei incompletitudini culturale sau istorice trăite ca lipsă sau neacoperire individuală. Trăsătura care lipsește și care dă curs inadecvării este cea care se urmărește a fi înăbușită prin căutările confesionale și autobiografice. În baza „trăsăturii care lipsește” se construiește dimesiunea culpabilă și cea nevinovată, suplinindu-se, astfel, acel gol din narațiunile despre sine. Ceea ce lipsește nu permite conturarea unui portret care să comunice și, tocmai de aceea, vinovățiile și inocențele aduc în inteligibil un chip sau un nume care nu pot fi înscrise, în sfera interumană, decât prin ecoul cu care li se răspunde nevoii de a le da o biografie. Suntem, deja, într-o altă înțelegere a culpei, prin conturarea căreia nu se răspunde doar proiectului justițiar al memoriei, ci este achitată o lipsă de contur din cadrul indeterminărilor ce nu ne pot aduce în fața Celuilalt. Întâlnirea cu celălalt se produce în regia unei săli de judecată, iar impulsul confesional e recunoașterea acelor „ochi martori” gata să achite toate trăsăturile lipsă.
Autobiografia, adică ideea că viața își produce propria scriere în devenirea confesională, este adânc modelată de vechea conștiință a faptului că un act își produce propriile consecințe. Întregul nostru sistem al dreptății e fundamentat pe ideea generativă a actului vinovat care nu se păstrează într-o singură lume, ci traversează mai multe straturi, construind realul ca reacție de afectare față de impulsul răului. Culpa nu este cea care scrie Realul, ci cea care pune în mișcare o scriere de la sine, într-un lanț evenimențial care trimite mereu la inevitabilitatea scrierii sale. Astfel, culpa aduce în centru ideea nu a ceea ce e deja scris, deja afectat, sădit sau bătut în cuie într-o sală de judecată, ci ideea a ceea ce se scrie, se produce în urma actului vinovat. În această logică, vina nu e asumată individual, ci e preluată de dincolo de subiect ca un principiu regulator la vieții ce pune în curgere ceea ce se scrie.
În urma unei vinovății a individualizării și a discontinuității în raport cu ceilalți, limbajul confesional se naște ca o repunere în voce de după acuzație. Limbajul confesional se manifestă pe structura unei expieri și a unei restaurări față de culpa de a fi mereu un subiect al muțeniei, înainte de a fi subiect vorbitor. Codificările culpei transpar, uneori, la cele mai adânci nivele de asumare a poziției în lume și de moștenire a unor raporturi în care suntem simultan cei ce scriem și ne lăsăm scriși de vinovății ce ne leagă în permanență de propriile povești sau de poveștile altora. Limbajul însuși e o structură mărturisitoare în care suntem prinși și care vorbind sau vorbindu-ne ne achită de vina pe care o avem față de o voce ce nu e a noastră, o voce ce ne este dată înapoi atunci când alegem să devenim subiecți ai confesiunii.
Luând în considerare puternica influență a tradiției augustiniene, ca tradiție a interiorității, asupra culturii occidentale, vom plasa vinovăția în relație cu una dintre frazele esențiale ale filosofiei augustiniene: „Nu pot înțelege tot ceea ce sunt.” În această logică, culpa individuală și colectivă nu instituie doar dreptul și accesul la o interioritate ce se recunoaște și se formulează pe sine ca vinovată, tocmai pentru a legitima subiectul și acțiunea, prin ideea unei responsabilități internalizabile ce stă la temelia omului, ci fraza augustiniană, „nu pot înțelege tot ceea ce sunt”, anunță și emergența în istoria culturală a occidentului a unei priviri interioare care vede felul în care noi nu ne vedem pe noi înșine. Această posibilitate de ieșire din subiect, prin momentul perceperii neputinței de a ne vedea pe noi înșine e căptușită imediat prin conceptul de vinovăție, atât de prezent în tehnicile de scriere a istoriei colective și personale. Acest concept vine să reafirme cu toată forța structurile înțelegerii, confrom cărora omul se poate vedea și cunoaște pe sine în întregime. „Pentru a ne aminti avem nevoie de ceilalți” (Maurice Halbwachs), pentru a ne simți vinovați avem nevoie de ceilalți, dar pentru a ne vedea pe noi înșine nu e nevoie decât de privirea interioară a confesiunii sau, în cazul kantianismului, de rațiune. Această concepție își va găsi abia târziu desființarea completă, odată cu orientarea filosofiei către o etică a alterității și o recunoaștere a imposibilității de a ne vedea pe noi înșine fără a vedea un altul în loc.
Rana de dinaintea mea
În ultima sa lucrare, Pure Immanence, Deleuze e interesat de acel element din experiență care are ecouri de dincolo de determinările impuse de subiectul care percepe sau de logică. În același sens, Deleuze crede că relațiile cu ceilalți trebuie să fie construite din perspectiva acelor reverberații de dincolo de încadrările subiectivității, nu ca identificare și recunoaștere, ci ca întâlnire și compoziții noi. „Rana mea a existat înaintea mea”, spune Deleuze încercând să arate felul în care circuitele percepțiilor noastre vin dintr-o existență și un moment anterior nouă ca subiecți ai cunoașterii. În logica acestui moment anterior mie, care se formulează în interiorul lumii subiective ca o născocire unică și personală a ființei mele, dar care, de fapt, era acolo înaintea mea, așteptându-și producerea cu vocea propriei mele simțiri, este chiar logica articulării sentimentului de vinovăție. În limba română, expresia „vina mea e înaintea mea” se înțelege ca o recunoaștere a posibilității de a vedea culpa ce stă în fața ta, fiind detașată de subiect, pentru a fi confrontațional dinaintea subiectului, cerându-și dreptul la recunoaștere și autorecunoaștere. Totuși, expresia e încărcată și de celălalt sens al lui „înaintea mea”, anume sensul ce dă anterioritate propriei vinovății în raport cu momentul subiectiv al asumării acesteia. Astfel vina se construiește de dincolo de om, într-o structură ce lasă să se vadă acel „în afara mea”, al tradiției și al istoriei, care vorbind cu o voce interioară mie nu spune și nu numește particularitatea experienței mele, ci dă voce, în sensul de a oferi vocea altcuiva de dinaintea mea, care e atât anterior mie cât și în fața propriilor mei ochi. A da voce vinovăției e operațiunea de a întoarce fața către ceea ce a „existat înaintea mea”, fără nicio legătură temporală cu mine, ci una structurală, în care sâmburele percepției mele e în afara și înaintea mea. În sensul acesta nu ne putem grăbi să spunem că vina ar fi o recunoaștere a celuilalt în mine sau o identificare a celuilalt prin grila responsabilității față de lume, ci e o intrare în compoziție cu celălalt, deoarece, contrar concepțiilor imediate asupra culpei formulată de discursul puterii, vinovăția nu este o dimensiune individuală.