Romanul lui Dan Ciupureanu, Omar şi diavolii (Polirom, 2017) respectă până la un punct coordonatele artistice ale colecţiei EGOproză: confesiune, excluderea oricărei inhibiţii de limbaj, violenţă şi ceva sofisticărie, totodată. Se vede că prozatorul (care este un interesant poet) cunoaşte reţeta. Intro-ul selectează rapid cititorii: „Fac laba în camera mea cu uşa încuiată. Bate tata. Iane, ce faci acolo? Deschide uşa! Mi-o aranjez în elasticul pantalonilor, ca să nu se vadă că o am sculată şi bag mâna în buzunarul stâng, în caz că scapă. Am uitat uşa încuiată! Du gunoiul, futu-ţi dumnezeii mă-tii, de ieri ai zis că-l duci!” Proza este şi ea distribuită în pagină după necesităţile de expresivitate ale autorului. Mizerabilismul naturalist înfloreşte şi el. Ai zice că te afli în plin douămiism. Sofisticăria are o latură exterioară: tatăl caftangiu–beţiv e poet şi inginer, membrii familiei ţicnite şi scandalagioace cam citesc, mama are viziuni cu „Duhul Sfânt al ţării” şi ajunge pentru o vreme în ospiciu.
Dincolo de acest punct, proza beneficiază de viteză şi de o cascadă evenimenţială. Ceea ce era discurs auto-referenţial la furios-delabraţii douămiişti, aici este concentrat în fragmente printate cu italice; vom găsi în ele viziuni suprarealiste şi rememorări ale unor acte dramatice.
Carevasăzică, scheletul cărţii este alcătuit din două tipuri de discurs, unul localizat mare parte în viaţa adolescentină de scandal a Craiovei, celălalt, comprimat şi contrastiv, axat pe disperarea şi sensibilitatea interioară, dar şi pe contactul lucid cu demonii personali.
Pe primul plan, naraţiunea este rapidă şi violentă. Violenţa are erupţiile vakulovskiene din Bong, dar scopul ei nu este anarhismul, ci o negăsire a sensului personal. Totul se întâmplă rapid şi fără logică, ca într-un desen animat. Cafteli peste cafteli, distrugeri, îmbolnăviri, îndrăgosteli, gelozii, cuţite, bătăi cu părinţii, beţii, găşti etc.
Al doilea plan taie acţiunea cu câte un intermezzo plutitor, miraculos şi catarctic: „Când nu mai vreau să trăiesc, mă ridic pe vârfuri, cu mâinile deasupra capului, şi mă învârt ca o balerină sub reflectorul gardului electric, apoi mă retrag cu spatele, salutând persoanele care se descompun”. Sunt propriu-zis poeme bine hrănite cu literaritate.
Ambele planuri ţin de un Bildungsroman pe dos, în sensul că nu e vorba de progres, ci de o cronologie ce înregistrează haosul, zbaterea, inadaptarea şi vinovăţia. Şi stilul telegrafic transmite simultan prostraţie şi nebunie. Autenticitatea este cea solicitată de fracturişti. Ca la Crudu şi Ianuş, revelaţiile şi poezia răsar dintre cafteli şi beţii. Ba uneori sacadarea şi repetiţia actelor nebuneşti ale unor rebeli fără cauză au până şi efecte comice: „Mă masturbez în ultima bancă; după zece minute adorm”; ori viziunile de ospiciu: „Leluţa e curva dracilor din astral, Isus mă violează cu bioenergie”.
Fireşte, tentaţia comparaţiei cu Portocala mecanică e prea mare ca să îi rezist. Şi aici personajele cuibăresc în baruri şi au porecle sugestive. Atâta tot că lipseşte protestul împotriva sistemului, cum nu e de găsit nici vreun limbaj cifrat, vreun argou special; înjurăturile sunt cele comune şi nimeni nu are vreun plan anume. Romanul ratării (căci mulţi protagonişti au ce rata) e fisurat de anumite zvâcnete şi are uneori forţa literară a lui Burgess: „Am plesnit o babă peste ceafă şi i-a sărit o minge mov din gură. Am plesnit-o până am umplut vagonul cu mingi”.
Discursul faptelor – nu cel al revelaţiilor şi coşmarelor – e sec, nemilos. Epitetele care denotă naivitatea diverselor reacţii sunt anihilate de iuţimea relatării. Păţaniile se aglutinează într-o relatare absurdă şi – odată scoasă din context – bufă: „tu nu înţelegi situaţia cu ai mei, îi zice Ramona. Hai în dormitor, să-mi explici mai bine. Porcule! strigă Ramona şi îi sparge sticla de bere în cap. Piticu îi trage un pumn şi se pune cu bocancii pe ea – e beat. Şi ea e muci. Marius şi Vali încearcă să arunce televizorul color pe fereastră”.
Probabil că toată această claie de golănii ar obosi dacă nu ar interveni câteva fineţuri. Mai întâi, Bibanu, care devine până la final Omer, e un golan cu două mâini stângi, cu sensibilităţi şi gusturi de calitate, adesea. Apoi, planează peste pagini o tristeţe ca în ultima parte a Amintirilor lui Creangă: nebunaticele zile ale copilăriri ubi sunt?
Îmbucurător e şi faptul că proza românească începe să reflecte experienţe variate, multe trăite nemijlocit. Se iese din preţiozităţi, snobisme, evazionisme şi teribilisme pentru a se plonja în viaţa dură, ciudată, imprevizibilă. Copilăria şi adolescenţa de aici le dau de ruşine, de pildă, pe cele ale lui Charles Bukowski. Altă zonă de interes este plecarea la muncă în străinătate. Avem vreo 4 milioane de co-poporeni plecaţi afară, iar literatura noastră mainstream este prea puţin preocupată de acest fenomen. Ne mai mirăm că nema cititori!
În Postfaţă, Radu Aldulescu vorbeşte despre Transcrierea bolilor şi imposibilitatea comunicării. Accentuând, astfel, latura tragică a romanului, el mai evidenţiază capacitatea lui Ciupureanu de a se reinventa: „ocolind astfel pe departe pericolul manierizării, care face ravagii în mediul literar autohton, dominat de lideri de grădiniţă posedaţi de abilitatea de a publica una şi aceeaşi carte sub titluri şi coperţi diversificate” (Radu Aldulescu e criticului meu literar preferat în această săptămână).
Nu neapărat un suflu nou aduce Omar şi diavolii în literatura română, cât o confirmare a unui curent – încă firav – ce propune viaţa autentică, în toate dimensiunile ei, ca subiect al scriiturii. Deşi recapitularea temelor şi atitudinilor direcţiilor anterioare (iată durerea provocată de îmbolnăvirea motanului Codiţă, dus cu taxiul la medic, deşi banii sunt o mare problemă în acest mediu – parcă recunosc aici un 2000+) este făcută conştiincios, mixarea lor cu o nouă perspectivă are ca rezultat un produs original, cu forţă în el. Demonii poveştii rămân supli până la sfârşit, în ospiciu, datorită unei naraţiuni nefandosite, dar nici primitive.
Dan Ciupureanu a ieşit dintr-un trib bizar, angoasat, dar atât de liber faţă de însuşi în meseria de a trăi. Eroii lui nu sunt complet simpatici, înţelepţi, generoşi, descuiaţi, dar nici complet antipatici, ţicniţi, meschini, încuiaţi. Sunt oameni numai buni pentru roman.