ianuarie 2015
Inima ei s-a uscat, a zis doctorița.
O prostie mai mare n-am auzit, a spus chirurgul cu saboți albi.
A intrat în stop cardio-respirator la patru dimineața, a zis asistenta la telefon.
Nu plânge, a murit Ioana, a spus mama a doua zi.
Mărgelele roșii, rotunde, de coral ale Ninei. Nu știu de ce m-am gândit la ele. Nu m-am mai gândit la altceva, era Vinerea Mare, am curățat casa, am mers la cumpărături. În autobuzul 182 era o femeie care semăna cu ea. Peste tot erau femei care semănau cu ea. M-am întors de la Billa, am aprins luminile în toată casa. Am luat un somnifer. A doua zi de dimineață ne-am dus la morga spitalului s-o luăm. Era o clădire veche, din secolul al XIX-lea, arăta ca o bibliotecă, cu ferestrele înalte, elegante, cu dantelăria delicată a stucaturii scorojită. În față iarba verde, crudă, de aprilie, capela mică cu o pictură nouă, stridentă. Hainele ei. Costumul de culoarea scorțișoarei, pantofii noi. Femeia care spală morți. Bătrână, uscată, cu mâinile decolorate de o spuzeală albă, așa cum trebuia să arate. Sicriul simplu, lucios, îmbrăcat în saten alb, cu voalul subțire ca de mireasă. Nu se ghicea corpul mărunt în straturile albe de material. Pe buze avea un ruj grena, lucios, cum nu purtase niciodată. Doar mâinile erau ale ei, mâini încă vii. Legate cu un tifon alb, într-o rugăciune forțată, le-au dezlegat la biserică. Mâinile au început să alunece într-o parte, ca atunci când adormea și îi cădea cartea din mână. Acum n-avea ochelarii cu ramă de baga lipită cu leucoplast, nici cele trei bigudiuri metalice. În cele din urmă, mâinile s-au oprit. Într-o poziție ciudată, contorsionate, ca și cum ar fi încercat să se apuce de ceva. După ce au așezat sicriul în mașina neagră, am plecat. Eram în altă mașină, în spatele ei, mă gândeam că e singură acolo, de ce n-o fi mers nimeni cu ea. Cum e să fii singur pe ultimul drum. Dacă ea se mai simțea singură sau plecase deja. Nu mai e nimic după, fetițo, mori și gata. Nimic nu mai rămâne. Dar hainele care miroseau ca ea. Dar ochelarii, teancul de cărți de la capul patului. Dar adâncitura ușoară de pe recamier, unde stătuse ultima oară. Biserica mică, zugrăvită cu sfinți noi, albaștri. Ea tot mai mică și străină, sub mormanul de voaluri. Lumânările, tămâia, floarea albă de magnolie. Ocolul de bun rămas. Când am atins-o avea mâinile înghețate. Ca marmura din Saint-Denis. Ce să-i spun. I-am spus cu tine moare lumea ta. Mi s-a părut c-a înțeles, că mai era încă acolo. Am pornit spre cimitir. Soare de vară, nici o adiere. Au așezat-o acolo, pe un mormânt vecin, la soare. Mâinile puteau să se încălzească acum. Am plecat acasă, am făcut ouă roșii. A rămas în casă încă un an, o auzeam uneori noaptea cum mișca teancul de cărți, paharul cu apă rece de pe balcon. După șase săptămâni am văzut-o în oglinda de la vitrină. Avea aceeași mirare din ultimele zile de spital în privire. Nu părea să mă recunoască, urmărea vânzoleala femeilor pe lângă masa lucioasă, acoperită cu fața de masă de damasc de la Nicu, brodată la maici. Aș fi vrut să rămânem din nou amândouă, ca altădată după o întâlnire de familie, dar nu-mi dădeam seama ce-am fi putut să ne mai spunem.
Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum să pui într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența, neantul. Absență, absențe, s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit să se afle. ♦ 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia. Da, asta e. Lipsa unei ființe din locul unde ar fi trebuit să se afle. Dar cine știe unde e asta. Locul unde ar fi trebuit să se afle Ioana. Cum definești absența unui lucru dacă nu ai certitudinea că trebuia să se afle într-un anume loc. Nu mai știam unde ar fi trebuit să fie Ioana. Uneori mă plimbam în preajma blocului din strada Stejarului, din spatele lui încă se vedea balconul de la etajul patru, nu se schimbase în esență nimic. Noii proprietari păstraseră iedera uriașă, grea, care se prindea vara în jurul crengilor mai lungi de tei, alcătuind un fel de plasă care ținea umbră. Balconul era cum îl știam, plin de flori, cu plăcile de sticlă albastră, fisurate și prăfuite, la exterior. Mă concentram câteodată cât de tare puteam, o chemam, aproape că o vedeam apărând pe ușa de sticlă grea, din casă, într-una din rochiile ei subțiri, vaporoase, de vară. Nu mai era nicăieri și oricât aș fi încercat nu puteam înțelege asta. Dacă lipsea din locul unde trebuia să fie, însemna că era totuși în altă parte. Când pleca uneori la Galați și rămâneam doar cu Sandu în apartament făceam același exercițiu de imaginație, în serile lungi de vară, încărcate de tristețe în care stăteam pe balcon și el îmi tăia tacticos felii de măr, le decojea, le curăța de semințe și mi le întindea ca pe niște comori comestibile. Încercam să mi-o imaginez la Galați, în blocul Micro 34, unde stătea Sofi și unde îmi petrecusem și eu mai multe săptămâni de vacanță, vorbind, mișcându-se, făcând lucrurile obișnuite. Mi se părea imposibil că ea exista acum altundeva, în afara vieții noastre comune, că trăia și acolo o viață, ca și aici. Și atunci era absentă. Ca și acum, era în altă parte decât în locul unde ar fi trebuit să fie. Ca și acum, presupunând că locul ăsta era aici.
Serile cădeau la fel de prelung, roșiatice, peste cimitirul alb și teii înalți, depășiseră nivelul etajului patru, în depărtare se auzeau zgomotele de mașini de pe bulevard, o drujbă undeva în curtea unei case din apropiere, strigăte de copii. Nu apărea niciodată, dar într-un fel știam că e acolo, tot în locul unde ar fi trebuit să fie, dar altcândva. Dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam puteam fi în același loc în care fusese și ea, dar nu și în același timp.
noiembrie 1916
Elena nu se temea de moarte, la care se gândeau tot mai puțin pe măsură ce era tot mai prezentă în existența bucureștenilor, ca un eveniment cotidian, obișnuit, sub toate formele ei. Și cu oroarea și dezastrul te poți obișnui, dacă se întâmplă suficient de des, zicea Petru care, de la izbucnirea războiului, devenise și mai greu de urnit din casă, aproape un invalid, și a cărui luciditate funcționa alternativ, organizându-i momentele de melancolie într-un șablon pe care de-acum Elena îl cunoștea. Uneori, încercând să-l vizualizeze, Elenei îi apăreau înaintea ochilor mozaicurile complicate de la Ravenna, orășelul italian de care se îndrăgostise cândva, într-una din primele lor veri împreună. Se plimbaseră acolo pe străduțele străvechi, acoperite de un praf care părea același de mii de ani, văzuseră câteva baptisterii, dar cel mai mult o impresionase mausoleul Gallei Placidia, cu acea Grădină a Edenului peste care cade un cer albastru, înflorat, într-o voltă copleșitoare. De la distanță, e un cer înstelat înainte de răsăritul soarelui, de aproape, un model complicat, exact, alcătuit din milioane de pătrățele lucioase, fiecare cu locul lui prestabilit, încă de la începutul lumii. Albastrul catifelat, profund al fundalului e întrerupt de mici puncte de lumină, sori florali care se organizează într-un model perfect. Momentele de revenire la starea de luciditate necruțătoare care-l caracterizase cândva erau micile puncte luminoase de pe harta vieții zilnice a Elenei, pe care le aștepta mereu cu groaza că nu vor mai veni niciodată. Dar ele veneau, cu o precizie cu care ea se deprinsese, la intervale regulate, ca și cum viața interioară a lui Petru imita, cine știe prin ce lege a universului necunoscută, jocul alternativ al mozaicului roman. Elena îl contrazicea, încurajându-l, dar nu putea să nu recunoască adevărul: văzuse cu ochii ei cum, după ce o bombă făcuse praf o băcănie, pe băcan și nevasta lui și jumătate din cei care stăteau la coada care se întindea până departe, în stradă, o femeie smulsese un rest de pâine dintr-o mână care zăcea la marginea trotuarului.
Elena se temea însă că murind nu revedeai pe nimeni, și oricât ar fi crezut că moartea era somn, neant în care nu mai exista nimic, uitare de sine, undeva în adânc rămânea un fir de speranță că dincolo te întâlneai cu ceilalți, ai tăi, pe care, pierduți aici, urma să-i reîntâlnești. În copilărie căzuse dintr-un leagăn și își pierduse pentru prima oară cunoștința. Fusese ca un somn lung, fără vise, din care nu-și mai amintea nimic. La fel și când îl născuse pe Victor, naștere grea, cu riscuri, la Colțea, și-o anesteziaseră cu cloroform: la trezire nu-și amintise inițial nimic, apoi treptat vălul uitării se retrăsese și îl văzuse pe Petru vorbind cu profesorul și asistenta, în dreptul unei ferestre larg deschise prin care intra lumina albă de aprilie.
Știa că moartea nu poate fi altfel decât această suspendare bruscă și definitivă a conștiinței, când orice noțiune de aici, din viața de acum, urma să-și piardă orice înțeles: înainte, după, la dreapta, la stânga… Se gândea uneori cu ușurare la asta, și gândul o speria, câtă vreme îți mai dorești lucruri aparții încă vieții, de-asta se temea când vedea placiditatea lui Petru, lipsa lui de interes pentru orice. Dar n-ar fi vrut să se întâmple acum, așa, în mizeria războiului ăstuia care nu știa de unde apăruse, și care venea peste ei, refuzând să se petreacă doar acolo, în tranșee, înecând Bucureștiul în sânge. O moarte fără nimic glorios, și fără demnitate, fără nimeni care să aibă timp să te plângă, extincția bruscă și dezgustătorul ei spectacol stradal, sinistru. Nu mai era loc, și nici timp să te gândești ce deveneau toate odată ce te trezeai în partea cealaltă, ce înlocuia întunericul care înghițea ușor imaginea lumii din jur, ca la sfârșitul unei pelicule, la cinema, când pe pânza cenușie a ecranului se stingeau ultimele mișcări ale siluetelor proiectate acolo, o lume în destrămare înghițită treptat, dar fără cale de întoarcere, de întuneric.
Văzuse în fotografii figurile soldaților, goale, fără expresie, ca niște corpuri golite de viață care înaintau în virtutea inerției. Auzise și că uneori, epuizați de foame, frig, veghe permanentă, dormeau în picioare, mergând în șiruri de câte trei-patru, sprijiniți unul de umărul celuilalt. Dormeau așa și picioarele li se mișcau automat, fără să primească vreo comandă de la creierul adormit. Ea se gândea că era de fapt o stare de semitrezie, sau de transă, ca a dervișilor rotitori, care-și pierdeau luciditatea și se trezeau pe un alt palier al conștiinței, ca și cum, urcând cu liftul la un moment dat, în loc să te oprești la etajul obișnuit, ajungeai pe coridorul luminat și străin al unei lumi dintr-o altă dimensiune. Văzuse în București oameni întorși de pe front, unii mutilați, printre care un bărbat rămas fără un picior. Piciorul lipsă, oare unde era acum, numai la asta se gândise multe zile, ce se întâmplase cu piciorul odată tăiat. Înfășurat într-un cearșaf, mersese la crematoriu. Dar mai întâi zăcuse într-un vas de inox, după ce se auziseră hârșâitul și trosnetul sec al ferăstrăului. De ce un vas de inox, de unde era imaginea asta, din vreun film, poate fusese un sac de plastic, pur și simplu un sac de plastic cum sunt cele pentru gunoi. Mâini în mănuși albe îl manevraseră cu repeziciune și cususeră pielea albă. Oare cu ce fusese cusută. Ciotul, așa îi ziceau, era omulețul de sub cearșaf. Cândva aveau să-l vadă în sicriu, cuminte, sub voal, și undeva, mai departe, fără să-l întâlnească vreodată, pantoful maro, nou-nouț, stingher, pantof al cărui destin fusese să nu încalțe nici un picior vreodată.
Uneori i se părea că istoria trece pur și simplu pe lângă ea, fără măcar să simtă că face parte dintr-o epocă sau alta. Trăia separat, într-un altfel de spațiu, care era oricare, al memoriei, al unei constante negări a tragediei care se petrecea atât de aproape de ei, numai al realității nu. Se gândea că la fel era și cu soldații de pe front, și pe lângă ei trecea istoria, și nici unul nu avea senzația că participă la schimbarea ei, trăiau și ei fiecare în propriul spațiu interior unde erau tot acasă, cu iubitele sau mamele lor, în casele luminoase ale copilăriei, în cine știe ce pat străin în care trăiseră o aventură secretă. Unde trăiai de fapt, unde erai sau unde gândeai că ești? Că lumea din jur devenise de nerecunoscut și că trăiau un timp cenușiu și egal, ca și cum totul luase pauză de la viața obișnuită, era limpede. Dar încotro mergeau lucrurile și cum avea să se sfârșească totul era de neînchipuit. Cu toții așteptau ceva, dar nimeni n-ar fi știut să spună ce anume. Elena se întreba dacă nu era și așteptarea asta tot moarte, una lentă, în care nici nu-ți dai seama când ai alunecat.
aprilie 1732
Mantu cupețul a plecat imediat după Paște, când primăvara pusese stăpânire peste mahalaua Popii Drăgușin și aerul mirosea încă a cozonac fierbinte. În duminica sfântă, paicii îi stropiseră în fața curții cu apă de trandafiri, iar Stancăi i se păruse că vasele lor mici de argint arată ca niște cădelnițe și un fior îi trecuse din coșul pieptului până în tălpi. Dar presimțiri rele avea de câte ori Mantu pleca, fie și numai până la Cernătești, până nu primea vorbă că ajunseseră cu bine. Drumul până la Stambul, care dura câteva săptămâni, o făcea să-și închipuie cele mai groaznice întâmplări, și deși veștile veneau periodic, aduse de cei care se întorceau în București și se întâlniseră cu bărbatul ei, Stanca nu-și găsea niciodată cu adevărat liniștea. Pentru ea, ca și pentru mulți alți bucureșteni, lumea se termina dincolo de mahalaua Dracului, unde apunea soarele în fiecare seară, și mai era drumul Cernăteștiului, prin atâtea pustietăți și codri neumblați că, dacă așa era și lumea mare, atunci motivele spaimei ei erau cum nu se poate mai întemeiate. Că mai exista o lume și dincolo de aceste locuri era limpede, deși imaginația oamenilor o popula cu monștri și animale cum erau cele din pridvoarele bisericilor, și deși pehlivanii indieni înveseleau petrecerile din Cotroceni, nimeni nu putea spune cu certitudine că țara lor chiar exista, din moment ce n-o văzuseră cu ochii lor. Dar Stanca știa că locurile existau chiar și când nu le vedeai aievea, că Cernăteștiul continua să fie chiar după ce leagănul apuca drumul Bucureștiului și nu mai ajungea până la ei decât fumul subțire al ultimelor hornuri din sat. La fel și Stambulul, pentru Mantu era un oraș ca toate orașele, pentru ea era un loc din închipuire, zugrăvit în culorile din mintea ei, după ce îi povestise Mantu. Puteai să locuiești în multe feluri într-un oraș, uneori fie el și din închipuirea ta. Stambulul era oglinda lumii, cum spunea el, centrul ei, dar și locul întunecat de unde veneau capugiii cu firmanele aducătoare de moarte. Bucureștenii nu uitaseră încă cum plecase Ștefan Cantacuzino în miez de iarnă la Stambul, cu Păuna și cei doi coconi domnești, cum trebuiseră să se oprească pe drum, când copiii se îmbolnăviseră, cum domnul își găsise acolo sfârșitul. Stanca își imaginase de multe ori cum trebuie să fi tremurat de teamă Păuna cu cei doi copii, îmbrăcați în hainele sărăcăcioase care le camuflaseră identitatea, pe corabia care-i ducea la Messina, în timp ce capul bărbatului ei călătorea, umplut cu câlți, spre palatul vizirului din Adrianopol. Uneori, drumul până la Stambul e o galerie întunecată, făcută din coroanele arborilor străvechi ai unei țări necunoscute, alteori e un șes nesfârșit, neted ca-n palmă, unde soarele pârjolește orice fir de verdeață, dar cel mai adesea e o potecă înnoroită care șerpuiește fără încetare printre dealuri sălbatice, împădurite, ca niște coame de balauri care, din mersul calului, par să se miște odată cu călărețul. Nici un fir de lumină nu le ușurează înaintarea, în afara masalelor purtate de cărăuși, și în foșnetul neîncetat al crângurilor din jur se aud zgomote de animale. Uneori drumul o ține așa zile-n șir, de parcă ai trece la infinit prin același loc, îi spunea Mantu, alteori relieful se schimbă dintr-odată și coastele abrupte ale munților desfac cerul în bucăți ascuțite.
La început așteptarea e un sentiment plăcut, în care Stanca se înfășoară serile ca într-o pătură groasă. O anticipare a ceea ce va urma, a întoarcerii și revederii, ca și cum ar atinge-o un vânticel proaspăt stârnit prin frunzișul de pe marginea Gârliței. Nu durează mult însă și din ea cresc umbrele mari ale întrebărilor. Pământul lor e ca o insulă, într-un București care se deschide la soare, e încet-încet alt oraș: casele răzlețe și acareturile lor împrăștiate prin curți, lăsate la vedere de pomii care-au fost, vreme de câteva luni, schelete cenușii zgâriind cerul cu ramurile lor, sunt din nou îngropate în verdeață. De la o casă la alta e o bună bucată de drum, casele nici nu se mai văd, din mijlocul grădinilor, și Stanca se simte dintr-odată la adăpost de privirile curioase, și viața are iar un alt gust.
(fragment de roman)