Un proiect de carte: Itinerariu spiritual

Un proiect de carte: Itinerariu spiritual

Serialul Itinerariu spiritual a fost aşternut pe hârtie cu gândul de a alcătui o carte. Deja în capitolul al IV-lea, scris în septembrie 1927, la Geneva, autorul premeditează o retipărire a lui într-o formă completată cu trimiteri erudite: „Dacă notele acestea se vor retipări cândva în alte condiţiuni, le voi întovărăşi cu citatele şi trimiterile necesare. Pentru acei câţiva tineri cărora le sunt închinate, această transformare tipografică însă nu va avea, fireşte, nicio însemnătate”. În volum, textul ar fi fost amplificat nu doar prin adaosuri bibliografice și prin citate, ci, după cum se specifică în episodul al IX-lea, cel despre misticism, și prin noi argumente de factură comparatistă: „Argumente comparative vom adăuga la publicarea acestor note în volum”; sau: „Creionarea e insuficientă, dar am făcut-o în economia Itinerariului. (Am făgăduit că voi reveni.)”. La finalul episodului al X-lea, o notă în formă de post scriptum dă semn că decizia republicării era deja luată, prin precizarea: „La retipărire, capitolul de faţă va fi însoţit de textele, dezvoltările şi discuţiile (influenţa sufismului arab, originea bască a Sfântului Ignaţiu, teismul antropozofiei etc.) care – fatal – au trebuit [să] fi[e] eliminate dintr-un foileton”. Probabil tot aici ar fi trebuit să intre reflecţia lui Eliade despre ocultismul contemporan („Ocultismul în lumea contemporană”, în Cuvîntul, nr. 943, 1 decembrie 1927) și despre Rudolf Steiner („Rudolf Steiner”, în Cuvîntul, nr. 734, 13 aprilie 1927). În fine, încheindu-şi ultimul episod, Eliade vorbeşte despre un „… popas la capătul unei cărţi”, ceea ce nu mai necesită explicaţii. Înafara acestor indicii textuale, pledează în aceeaşi direcţie menţiunile din cadrul corespondenţei private cu Mircea Vulcănescu. După cum menţionează şi Mircea Handoca, „Textul amplificat şi revizuit al Itinerariului trebuia să apară într-o broşură prefaţată de Mircea Vulcănescu. Proiectul nu a putut fi materializat din cauza plecării intempestive în India a lui Eliade” (Viaţa lui Mircea Eliade, p. 39).

În al treilea rând, conform mărturisirii autorului, textul Itinerariului spiritual trebuie citit solidar cu alte texte scrise – ori numai proiectate – de Eliade în aceeaşi epocă. Astfel, atunci când, în chiar primul episod, survin precizări legate de personalitatea insului, a individului specific generaţiei în numele căreia se vorbeşte („Întretăierea impulsurilor şi concepţiilor, dozarea infinit de variată a aptitudinilor şi a posibilităţilor de distingere într-unul dintre cele trei planuri, armonica îmbinare sau tragicul conflict dintre masculina senzualitate şi viaţa cerebrală – aceştia sunt fermenţii personalităţii”.), autorul trimite la Apologia virilităţii. După cum spune el, „Precizări se găsesc în lucrarea noastră Apologia virilităţii, care se va tipări aiurea [= în altă parte, n. A.P.] – şi nu putem întârzia [suplimentar asupra ei] aici”. Puţin mai târziu, închinând, la moartea lui Vasile Pârvan, un articol comemorativ, Eliade nota: „Eu – autor al unei Apologii a virilităţii pe care, din aceeaşi slăbiciune, o voi înstrăina în curând – plâng în soarta ta singurul suflet aproape de sublimul masculin pierdut. N-ai vrut să rămâi un învăţat. N-ai putut realiza tragicul renunţării totale, refulând în viforosul tău suflet toate dorinţele, gemetele, bucuriile. Şi nu te-ai apropiat de Crist decât ca un blând şi gânditor aristocrat din al treilea veac al erei noastre. Nu te-ai dăruit lui Crist, păgâne cu vestmânt de pastor nordic…” („Vasile Pârvan”, în Cuvîntul, nr. 945, 3 decembrie 1927).

În altă parte, atunci când se vorbeşte despre cultură (în episodul al VI-lea), se promite: „Dar notele acestui capitol trebuiesc încheiate. Vom reveni, de altfel, asupra «culturii filozofice»”. În episodul al VII-lea – cel despre „Insuficienţa literaturii” – se proclamă că „Arta e un plan spiritual la care conştiinţa nu ajunge decât prin creaţie sau contemplaţia creaturalului (sic!)”, adăugându-se: „Despre natura acestei creaţii şi asupra deosebirilor ei de celelalte funcţiuni spirituale – am scris în Preludii la o estetică mistică (care îşi aşteaptă editorul)”. Aducând în discuţie, în episodul al IX-lea, problema misticismului, Eliade previne: „Vom cerceta posibilitatea misticismului. […] Fireşte: nu putem epuiza o discuţie în câteva pagini. Vom reveni, pe larg, aiurea”. În episodul al X-lea, într-un post scriptum, autorul promitea şi detalia după cum urmează: „La retipărire, capitolul de faţă va fi însoţit de textele, dezvoltările şi discuţiile (influenţa sufismului arab, originea bască a Sfântului Ignaţiu, teismul antroposofiei etc.) care – fatal – au trebuit [a – n. A.P.] fi eliminate dintr-un foileton”. Evident, era vorba despre acelaşi proiect al unei estetici mistice sau al unei lucrări dedicate misticii, dar care să ambiţioneze la mai mult decât simpla abordare a fenomenului din perspectivă estetică.

Se constată, în orice caz, că în mintea lui Eliade proiectul Itinerariului spiritual era parte dintr-o constelație de proiecte; unele dintre ele erau date ca fiind finalizate – cum era cazul Preludiilor la o estetică mistică –, altele fiind realizate în chip probant (Apologia virilității), iar altele rămânând în stadiul de proiect abia schițat ori conturat numai în parte.

Pe lângă celelalte aspecte, însă, autorul Itinerariului spiritual ținea ca la apariția în volum să îi adauge acestuia și un dosar copios de excerpte din diferiți gânditori socotiți importanți pentru mai buna înțelegere a propriului text, autoritățile pe care, probabil, el se întemeia. Referindu-se expres la capitolul al X-lea, această intenție – exprimată într-un post scriptum – arăta ce pondere îi acorda Eliade în ansamblu, dar și cât de important i se părea să îl „blindeze” din direcții deconcertant de felurite. Pentru chestiunea afilierii misticilor, discutată acolo, eseistului i se părea important să aducă în discuție problema influenţei sufismului arab, traseul biografic al Sfântului Ignaţiu de Loyola între originea lui bască și racordarea la catolicismul spaniol, cu întemeierea Societății lui Isus, și aducerea în discuție a orientării teiste a antroposofiei (mai precis a lui Rudolf Steiner). Dintre acestea, doar una lasă un semn în textul tipărit – semn pe care reeditarea nu l-a eliminat, dar nici nu l-a explicat: o paranteză care trimite la „adn.[otare numărul] 1”. Ea se referă la exercițiile spirituale iezuite și la disciplinarea, prin intermediul lor, a spiritului care astfel va fi orientat pentru căutarea lui Dumnezeu.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.