În ultimii ani, ideile postumaniste au fost invocate de unii critici literari pentru a explora dimensiunile estetice ale poeziei recente, așezată, cu destulă imprecizie, sub semnul unui numitor comun – postdouămiismul (căruia, între timp, i s-au găsit și alte denumiri provizorii). De multe ori însă, postumanul și postumanismul s-au dovedit a fi doar niște noțiuni importate din filosofia occidentală și menite să justifice noile configurații poetice, fără ca acestea să reflecte într-adevăr sau întru totul un Weltanschauung postuman. Chiar dacă, la nivel tematic, câțiva autori tratează legătura dintre uman, non-uman, tehnologie și cyberspațiu, reprezentând adesea socialul printr-o întreagă geografie virtuală/digitală sau propunând un discurs ecocritic în plin antropocen, poetica lor nu este una postumanistă, întrucât tematica nu poate impune nicicând modalitățile de producere a unui text, care, în aceste cazuri, angajează, continuă sau depășesc, în sens paradigmatic, diverse tradiții estetice. Așa încât, există riscul ca ambiguitățile și confuziile în jurul conceptului de postumanism să inducă ideea că orice scriu tinerii poeți de astăzi este postuman (inclusiv în plan stilistic) sau că orice abordare a hipertehnologicului (oricum ar arăta acesta) implică din start că un text/autor este postumanist. Iar asemenea confuzii pot conduce până la aprecieri de tipul „talent postuman”, așa cum caracterizează Angela Marinescu poezia Irinei-Roxana Georgescu, în postfața volumului Noțiuni elementare, publicat în 2018 la editura Cartea Românească.
Firește, Irina-Roxana Georgescu are talent, dar acesta nu trebuie căutat prin raportare la un anume trend teoretic sau filosofic, ci în felul în care poeta revizitează o estetică a angoasei, cu rădăcini în stilul Angelei Marinescu (amintită anterior) și al Marianei Marin, precum și în câteva poetici douămiiste care au dus mai departe percepțiile și reprezentările sangvine ale realităților individuale și socio-politice. Este vorba, în fond, de acea poezie confesivă coagulată în jurul unor nuclee traumatice și obsesionale, care atinge adesea valori hiperbolice în cartografierea unui univers minat de morbul sufletesc. O poezie când frustă și incisivă, când nuanțată afectiv prin registre simbolice care o fac mai complexă (dar și mai puțin gustată astăzi), deci o poezie a angst-ului ca mod predilect de a fi, pe care Irina-Roxana Georgescu o reactivează în contextul noilor geografii ale capitalismului și globalizării.
Dacă o atare estetică a angoasei a fost catalizată, la modul clasic, de stări și teme majore (cu o retorică pe măsură, deseori condusă teatral de tușe tragice), în cazul autoarei Noțiunilor elementare discursul este limpezit de orice flux afectiv care ar semnala un existențialism acut sau o metafizică vizibil personală. Altfel spus, Irina-Roxana Georgescu scrie mai degrabă despre rutina cotidiană, despre alienarea în sistemele de orice fel, despre micile refugii, morți și extaze care devin noțiunile elementare pentru propria estetică a angoasei („Hiperumanitate/ / adică, pe rând, mască, fetiș, simbol / / toată existența prinsă în scheme, desene, directive, grafice,/ procente,/ studii de fezabilitate etc./ Povestea se definește între „se întâmplă live” și/ „mâine e reluarea”.// Intermezzo./ Identitate/ în cămașă de forță:/ voința de a trăi fără determinări, în prezentul rarefiat ca/ aerul înălțimilor,/ ca și când n-ar exista nici drum, nici destinații,/ poate doar o potecă îngustă, năpădită de buruieni,/ poate doar balansul vesel al vieții”, p. 18). Nimic din limbajul clasic al suferinței sau al dispariției nu mai răzbate într-o asemenea poezie care cartografiază peisaje interstițiale, de viață difuză ce rezistă exploatării și depersonalizării. Umanul și existența sunt descrise ca un șir lung de aplicații smartphone (numeroase poeme chiar așa sunt intitulate), într-un index al realității capitaliste, deși autoarea surprinde, în câteva poeme, mai ales fisurile acestui megasistem, acolo unde sunt încă posibile reveriile sau exploziile de vitalitate și senzualism („Moartea cu pantofi roz ține între degete o floare de măceș –/ varianta sintetică a domeniilor de conștiință & conținut:/ două lumi privite unidimensional./ Nu mai vreau planificări,/ extinderi, modele, evaluări, broșuri./ Vreau o casă de paie/ pe malurile Bosforului./ Vreau soare & somn”, p. 50).
Chiar dacă imaginarul distopic al volumului este destul de consistent, oferind o gamă largă de perspective critice asupra vieții și simulacrelor din societatea globală, stilul Irinei-Roxana Georgescu intră, de la un moment dat, în blocaj și devine o sumă de truisme. Depersonalizarea, solitudinea, angoasa pierderii în rutină și a neputinței de a acționa în fața dezastrelor nu sunt redate la modul insolit, printr-un accentuat timbru personal, ci ca o succesiune de imagini, afecte și locuri comune, care nu au impact din cauza repetării lor tendențioase. De pildă, ruta obsesională a unor (auto)percepții hrănite din aceleași imagini sau insight-ul clișeic într-o dimensiune socială, descrisă doar ca reverberație a unor ideologii standard, dovedesc anumite limite stilistice peste care autoarea nu poate trece atunci scrie despre limitele și limitările existențiale („Ziua asta stoarce din mine/ tot/ ce/ e/ viu,/ tot ce se zbate să reziste”, p. 25; „totul se petrece în gol/ numai spaime, obsesii, dureri de oase/ (genetica râde de noi)/ mă încui pe dinăuntru/ trupul nu mai răspunde/ la comenzi”, p. 37; „Știu că ziua asta nu poate schimba nimic –/ automatul de cafea,/ zecile de documente cu răspunsuri necesare,/ panica înregimentării.// Ziua se consumă între termene-limită”, p. 40; „Rețelele de socializare,/ o realitate ca un continuu atentat terorist”, p. 44). Departe de a oferi o imersiune multifocalizată în realitățile sociale care, aici, au exclusiv aura unor distopii, volumul Noțiuni elementare livrează, de la distanță, o permanentă interpretare și critică negativă a acestor realități. Ajungem astfel la dimensiunea postumanistă care a fost atribuită cărții și care este cât se poate de previzibilă (în ciuda unei izbutite pledoarii ecologiste), întrucât se aliniază unor discursuri și teorii apocaliptice, vehiculate constant, care anunță criza sau chiar extincția umanului într-un viitor cu uriașe achiziții tehnologice.
Cu toate acestea, ultima parte, intitulată Instantanee, conține câteva poeme care se desprind de notația obstinată să reprezinte stereotipic angoasa, pe fondul noilor realități capitaliste. Descriptivismul bine condus cinematografic, atmosfera boem-cosmopolită, dozată pe alocuri cu un fin limbaj senzualist, și peisajele naturale care, esențializate, alcătuiesc o reală geografie afectivă, ar putea face ca stilul acestor poeme din ultima parte să fie de bun augur pentru următorul volum al Irinei-Roxana Georgescu.