Chiar dacă nu ar fi avut un motto din Claude Lévi-Strauss, Tropice triste (1955) – „Urăsc călătoriile și pe exploratori…” – cartea lui Florin Bican, Tropice tâmpe, Editura Art, 2017, tot ar fi avut o legătură imediată cu o antropologie (t)răznită a spațiului. E vorba atât de configurarea unui nou spațiu al literaturii așa-zise „pentru copii”, din ce în ce mai diversă și cu un profil din ce în ce mai clar în ansamblul genului, cât și de intrarea într-un spațiu nou, lărgit, descoperit prin narațiune în sine, o Africa bicaniană, metonimie a lumii ca amestec între medii, persoane și personaje.
Nu trebuie să ne ducem însă prea departe în studiile antropologice pentru că totul este în răspăr și, aparent, à la légère. Ca într-o jungă, nimic nu scapă; de altfel, jungla ca ecosistem intertextual, cum ar spune, probabil, Florin Bican, este toposul, mediul și modelul cărții. Nu doar la modul propriu; în sensul acesta găsim aici o junglă reciclată din toate preferințele de lectură ale autorului, din locuri comune devenite surse de ironie. Găsim replici din schițele lui Caragiale, alături de fraze care amintesc de epica basmelor românești (binecunoscute autorului care le repovestise reciclopedic în Și v-am spus povestea așa, 2014). Frazele muzicale care determină cititorul să spere că, la un moment dat, această carte se va împlini diferit, într-un mare poem epic, sunt la tot pasul: „era o dimineață minunată: nici prea cald, nici prea răcoare, nici prea umbră, nici prea soare – să tot umbli pe picioare, de nici capuʼ nu te doare – vreme, deci de explorare” sau chiar cântece propriu-zise: „ce bine-mi pare că-s explorator, explorator, exploratooor…/Bine că nu-s tenor sau croitor sau vidanjor sau comis-voiajor,/Că atunci m-aș plictisi îngrozitor fără acest decooor…” Ne putem gândi, de altfel, imediat la Insula naumiană, dar și la Apolodorul pe care Florin Bican l-a tradus în limba engleză și pe care îl recomanda „pentru că toți suntem Apolodori”. Citită cu atenție, cartea dezvăluie mult mai mult din tonul incantatoriu al poetului suprarealist; imitat, uneori inconștient, de mai toți prozatorii post-naumieni, el e completat aici de ritmuri populare, luate din doine și strigături, dar și din muzica, cum altfel, tribală.
Metaforic, jungla narativă din Tropice tâmpe este o heterotopie, ca mai toate spațiile narative ale secolului XXI. Este locul unui întreg bestiar alcătuit din făpturi inexistente, cu nume intraductibile, ca în Enciclopedia Zmeilor cărtărescieni (pociovaliștea, blahnița, arpadia, bobaia, bustuchina ș.a.a.); acestea nu pot fi văzute decât de un „Herr Tarzan” de origine bavareză, fost cercetător al legăturii dintre oameni și primate și inventator al „acceleratorului de maimuță, cu gândul să reproduc instantaneu procesul transformării maimuței în om” (proces care, dovedindu-se tocmai pe dos decât teoria lui Darwin, va crea o mare criză ontologică rezolvată, evident, prin refugiul în junglă). De altfel, însuși titlul cărții este altceva decât pare – nimic altceva decât un raion din magazinul pentru exploratori patronat de Madame Trousseau (amintind simultan de domnul Magorium sau doctorul Parnassus), de unde eroul primește de la o… mătușică (păstrătoare de secrete uitate și un personaj jamesbondian sub acoperire) o hartă misterioasă.
Cu toate că protagonistul se numește Stanley și este sau ar trebui să fie un explorator englez „tipic”, el întruchipează mai degrabă un Stan Pățitul, un personaj neîmpăcat cu sine, cuprins de cunoscuta fascinație a depărtărilor, a „petelor albe” de pe hartă care desemneau locuri încă necartografiate. Ironic și cuprins de spleen, Stanley face o călătorie în Africa pe care va urma s-o salveze de „planurile destabilizatorilor” care voiau să betoneze jungla, întocmai cum Bastian Balthasar Bux salva Phantasia de întunericul Nimicului. Pentru că, așa cum îi mărturisește brigadiera Paatsy, angajată „la o exploatare forestieră în sectorul agricol Mombasa”, „ori de câte ori bate vântul din direcția nord-nord-vest, aud freamăt de balastieră și zvon de betonieră din junglă”. Întâlnește tot felul de personaje și elemente stranii care apar după regula unui joc video (împătimiții se vor gândi, probabil, la Jumanji, nu doar filmul, ci și cartea lui Chris Van Allsburg, din 1981), de pildă un ciobănaș creator de… folclor, iar mai apoi guvernator al „teleormanatului nostru intranațional, independent și transfrontalier”, un pitic dansator, un pigmeu canibal, un vârcolac sau agenta scandinavă Boreală Aurora; se vorbește chiar de „partea întunecată a Forței”, de un meteorit locuit, de haiduci, Captain Planet și Rambo.
Sunt mai multe cărți aici, iar povestea se termină brusc, nu înainte de o judecată scurtă a bunilor și răilor. Dar, răsturnare de situație, răii, urmând a fi judecați inițial la Haga, trec în tabăra bunilor grație aderării lor la fapte morale sau prin discursuri lacrimogene și filosofări pe tema legăturii dintre om și natură (a se citi, vai, dintre om și oaie). Nelipsită de puternice aluzii politice, sociale și culturale, cartea lui Florin Bican solicită un nou tip de lectură, am putea s-o numim, ecosistemică. Așa cum jungla este o lume stratificată și fiecare strat are regulile, sălbăticia și discursul ei, tot așa intrarea în fiecare dintre ele cere un limbaj diferit. Neurmând alt traseu decât cel al cursivității și susccesiunii logice, lectura devine obositoare, ba chiar periculoasă pentru neinițiații în ale junglei – oricare ar fi aceasta –, amenințați a fi înghițiți de un spațiu autonom, alegorie a lumii amestecate din zilele noastre; cititorul șugubăț și neîncrezător, însă, va urma povestea, precum regii din povești, cu un ochi râzând (la lumea copilăriei, unde imaginarul se constituie ca un al doilea conștient, neamenințat încă de betoanele sociopatiilor contemporane) și altul plângând, căutând personajele alături de care (își) va salva lumea.
Postmodernă până în măduva (adică jungla) oaselor, cartea care trebuie citită ca pașaport de intrare în lumea adulților, are un final justificat la fel de jucăuș de autor, nu fără urmă de amărăciune: „Fiind numai și numai povestea unor trăsniți, trebuie să se oprească aici; dacă ar mai înainta mult, ar deveni povestea unor oameni zdraveni la cap și n-ar mai avea niciun chichirez […] Cei mai mulți dintre eroii acestei cărți sunt încă în viață, o duc bine și-s fericiți. Și deocamdată, îmi pare rău că trebuie să vă spun, continuă să fie normali”.