Pornind de la lectura a două texte (Dancing on our Turtle’s Back[1] a lui Leanne Simpson și Learning to Unlearn: Decolonial Reflections from Eurasia and the Americas[2] a Madinei Tlostanova și a lui Walter D. Mignolo), am avut surpriza de a descoperi o urgență a gândirii care se articulează pe imediatețea experienței trăite și pe specificitatea traumatică a imaginarului dispersat, în ciuda contextelor geopolitice și culturale diferite. Cartea Tlostanovei și a lui Mignolo vorbește despre logica colonială și ca urmare despre deconstrucția decolonială în vechea Uniune Sovietică și în America de Sud, în timp ce cartea lui Leanne Simpson vorbește despre istorii de regenerare Nishnaabeg, despre emergența unei națiuni obliterate de rușine. Ele nu vorbesc neapărat despre mobilizare socială, despre rezistență, cât mai ales despre o schimbare de logică, despre reactivarea unor procese, despre fractura imaginativă și despre posibilitatea de a fi contemporan într-o epocă în care limbajul cunoașterii ar trebui să fie transformat prin faptul însuși al afirmării și al angajării.
Strategiile de mobilizare nu fac de cele mai multe ori decât să restrângă accesul la sursa însăși a rezistenței. „Living through the most grievious of the circumstances” (Simpson 2014: 17) nu are nimic de a face cu mișcările sociale și cu mobilizarea. Aceasta reînscrie potențialul transformativ al unei anumite episteme în cadrul predeterminat al logicii modernității. Cel mai important este faptul de a ieși din logica acțiune-reacțiune, de a crea contexte transformative în interiorul unei paradigme de interpretare care nu se mai supune categoriilor universale ale gândirii, ale cunoașterii și ființei prezente în gândirea colonială. Cu alte cuvinte, a trăi în contemporaneitate, a fi contemporan, a vedea în obscuritatea prezentului ceea ce e creativ în trecut, a fi încorporat în procesul pe care îl descriem.
Iată luarea de poziție a lui Leanne Simpson în legătură cu acest exercițiu de interioritate :
Rușinea ne încercuiește individual și colectiv în victimizarea față de asaltul colonial, și călătorește prin generații, acumulându-se și manifestându-se în noi în tot mai insidioase moduri în fiecare re-generare. Ciclurile rușinii în care suntem blocați în mod cognitiv sunt în parte perpetuate și menținute de către construcțiile occidentale ale „rezistenței”, „mobilizării” și „mișcării sociale”, definind ceea ce este și ceea nu este luat în considerare. Prin lentilele gândirii coloniale și ale imperialismului cognitiv, suntem adesea incapabili să ne vedem strămoșii. Suntem incapabili să le vedem filosofiile și strategiile de mobilizare, precum și complexitățile planului lor de regenerare. (Simpson 2014: 15-16)
Logica plurivocă
Dincolo de aceste concepte generale, problema care ne interpelează în acest context rămâne de o concretețe neliniștitoare: ce se poate face în mod concret, care este tipul de acțiune pe care îl implică aceste strategii decoloniale, care este noul context epistemic pe care ele îl creează? În primul rând, nu se poate neglija rana colonială pornind de la care se exprimă subiectul decolonial. Gândirea nu e niciodată un proces neutru, detașat de conjunctura istorică concretă. Gândirea este consecința unei dorințe, cea de a reconstrui un spațiu familiar și de a ieși din logica acțiune-reacțiune. Leanne Simpson o afirmă. Punctul de plecare al logicii decoloniale se găsește acolo unde afectul urii se disipează sub urgența unei renașteri, a unei reconstrucții, a unei vindecări. Desigur, trebuie în primă instanță respinsă logica colonială, însă cea mai importantă e putința depășirii acestei respingeri: „În timp ce, din punct de vedere teoretic, am dezbătut întrebarea dacă instrumentele opresiunii la Audre Lourde pot destructura casa stăpânului”, eu sunt interesată să răspund la o altă întrebare, și anume: nu ce set de teorii folosim ca să criticăm colonialismul; ci cum anume putem să reconstruim propria noastră casă? Am petrecut atâta timp distrugând casa stăpânului, încât acum vreau ca întreaga mea energie să fie investită în viziunea și reconstrucția noii noastre case.” (Dancing, p. 32)
Desigur, există extrem de multe diferențe între spațiul sud-american, spațiul central-asiatic și comunitatea Nishnaabeg în Ontario, Canada. Nu am nicidecum intenția de a face apropieri artificiale între regiuni ale lumii complet diferite. Ceea ce mă interesează mai degrabă este faptul de a putea trasa o alternativă la dilema contemporană Occident vs. Islam prin intermediul pluridiversității, printr-o logică hermeneutică plurivocă, și mai ales printr-o figură care apare în mai multe tradiții, o figură frontalieră, care negociază mutualitatea unor relații care aparent se exclud. Este vorba despre trickster, un personaj subversiv care locuiește teritorii de o intensă transculturație, capabil să dinamiteze sistemul de schimb capitalist. El dezvoltă o intensă strategie de supraviețuire în multiplicitatea culturală, sub diferite regimuri.
El exprimă de asemenea o poziție-cheie contra retoricii modernității, care implică sensul apartenenței etnice, purismul religios și lingvistic, intoleranța, rasismul și etnicitatea, diviziuni artificiale între etniile majore și minorități. În acest sens, spațiul Caucazului și al Asiei Centrale descris de Madina Tlostanova scapă logicii generale a mapamondului actual. El reprezintă un amestec de zoroastrism, de creștinism și islam. Prin intermediul acestui teritoriu frontalier, e posibil să punem mai bine în evidență metisajul care există în diferite alte regiuni frontaliere, în care se face resimțit șocul civilizațional. Mă voi concentra așadar pe acest concept de spațiu de negociere, pe afirmația subversivă prin care acesta e capabil să răspundă contextului de putere în care este plasat.
Gloria Anzaldúa definește teritoriul frontalier în felul următor (Borderlands, La Frontera. The new meztisa, Aunt Lute Books, 1999): „Un teritoriu frontalier este un spațiu vag și subdeterminat creat de reziduul emoțional al unei granițe nenaturale. Se află într-o constantă stare de tranziție. Interzisul și prohibiția sunt locuitorii săi” (p. 25). Trickster-ul este deci figura ambivalenței, a imposturii, a multiplului joc de putere (p. 101). „Noul meztisa colaborează dezvoltând o anume toleranță față de ambiguitate… El are o personalitate plurală, operează într-un mod plural. Nimic nu este exclus, the good the bad and the ugly, nimic respins, nimic abandonat. Nu doar că el susține contradicția, ci transformă ambivalența în ceva cu totul diferit.” (p. 101)
Aș dori să explorez în aceste pagini tocmai dimensiunea subversivă a acestui negociator al spațiului comun, tendința sa spre dezobediență față de regulile normative și convenții. E un personaj care face uz de ambiguitate, care surprinde și își însușește spațiul puterii, capabil de metamorfoză, având o funcție mediatoare între lumi diferite, manipulator și bricoleur al unor moduri de existență care se exclud. El reprezintă o formă de rezistență și de revitalizare. Trickster-ul face referință la sensibilitatea migrantului transcultural al epocii planetare, la acel cetățean al lumii, așa cum a fost el definit de Novalis, care transgresează spiritul național.
Acest trickster, personaj subversiv, se bucură de două avantaje, care sunt subliniate pe de o parte în cartea Donei Haraway („The Persistence of Vision”. in: Simians, Cyborgs, and Women: The Reinvention of Nature, London and NY, Routledge, 1991, în care aceasta vorbește despre un tip uman, amalgam de tehnologie și de biologie, metisaj între dominant și opozițional, bărbat și femeie, lumea întâi și lumea a treia. Pe de altă parte, de către Chela Sandoval (Methodology of the Oppressed. University of Minnesotta Press, 2000), în conceptul de conștiință diferențială, care depinde de capacitatea de a înțelege o situație de putere concretă și de a alege poziția ideologică cea mai adecvată pentru a se confrunta cu ea.
Este astfel vorba despre capacitatea de a acționa, despre acțiunea propriu-zisă, despre o formă de activism care ar putea să depășească domeniul imaginației și al ficțiunii în care au fost exilate de obicei demersurile decoloniale. Această formă de activism subversiv este proprie unei conștiințe metisate (cum e cazul Americii Latine), unei conștiințe frontaliere (cazul Caucazului și al Asiei Centrale) și poate de asemenea unei forme de conștiință indigenă, care încearcă să depășească critica, disputa, dar și reconcilierea facilă. Or, tocmai această dimensiune a unei etici a non-interferenței, a non-criticii apropie demersul lui Leanne Simpson de principiile mobilității, ale metamorfozei și ale transformării proprii conștiinței diferențiale a tricksterului, a negociatorului cultural.
În spiritul acestei etici a non-interferenței, Leanne Simpson propune conceptul de Aanjigone: „Înseamnă atunci că dacă criticăm un anume lucru, ființa noastră spirituală va prelua imediat tocmai lucrul pe care îl criticăm. Ea promovează non-interferența, expunând ideea că dacă cineva face rău, „ordinea implicită” se va întoarce asupra acelei persoane și va corecta dezechilibrul într-un alt fel (p. 54)… Pentru mine, aceasta înseamnă că nu trebuie să ne petrecem tot timpul interogând și criticând. Dimpotrivă, trebuie să depunem o mare cantitate de energie recuperând și reconstruind. Critica și revelația nu pot în și prin ele însele crea acea schimbare magnifică pe care o caută poporul nostru… Trebuie așadar să fim atenți atunci când criticăm.” (p. 55)
Din acest punct de vedere, trebuie regândit conceptul de agon și cel de agonistică. Cea mai bună soluție pentru o comunicare interculturală și intersubiectivă ar fi cea de a întreprinde o călătorie nomadă între mai multe lumi de semnificație („to make a nomadic journey between the worlds of meaning”, Maria Lugones, 2003, Pilgrimages. Peregrinajes. Theorizing coalition against multiple oppressions, Rowman and Littlefield, 2003). Homo ludens al lui Lugones nu se interesează de cel care câștigă sau de cel care pierde și e în permanență gata să schimbe regulile jocului. Își înfrânează agresivitatea, stăpânește perfect flexibilitatea și schimbă cu ușurință o lume cu alta, într-un spirit de joc vis-à-vis de orice fel de lumi, inclusiv față de cea care îi aparține. Este imersat într-un spirit de autocreație și autodistrugere.
Fiecare model decolonial imaginează astfel modalități concrete de a transgresa universalii epistemici și culturali, propunând o traducere specifică între idiomurile moderne și transmoderne prin figura tricksterului. Chela Sandoval afirmă că trickster-ul practică subiectivitatea ca mascaradă, ca un morfism nomad care nu e performat exclusiv pentru scopuri de supraviețuire. Tlostanova (Ch. 4 Coloniality of Gender) consideră că termenii de conștiință subversivă, de călătorie ludică (playful traveling, Sandoval, Lugones) și conștiința metisă ai Gloriei Anzaldúa, care se dezvoltă la frontierele coloniale și imperiale, sunt realizările cele mai strălucite ale sensibilității non-occidentale, o propedeutică la o trans-estetică dezvoltată la scară planetară pornind de la toți cei care au suferit o rană colonială (Anzaldúa 1999).
În această logică transculturală, în logica respectului cu privire la celelalte religii, culturi, istorii, în dialogul, menținut în pofida oricărui cataclism istoric, în pofida războaielor și colonizării, constă posibilitatea unei comprehensiuni interculturale în viitor. Acest model ar fi capabil probabil să deplaseze ceea ce scriitorul și filosoful caraibean Wilson Harris afirmă, și anume faptul că până în prezent filosofia istoriei a fost îngropată în arta imaginației.
(Acest text este ultimul dintr-o serie de patru care au constituit grupajul din revista Steaua dedicat teoriilor decoloniale. Acest grupaj a prezentat fragmente din conferințele pe care le-am ținut în noiembrie și decembrie 2016 la Facultatea de Litere și la Casa Tranzit din Cluj-Napoca în cadrul colaborării dintre Institutul STAR-UBB și Centrul Phantasma – Advanced Fellowship Intern.)
[1] Simpson, Leanne. Dancing on our Turtle’s Back. Stories of Nishnaabeg Re-Creation, Resurgence and a New Emergence. Winnipeg: Arbeiter Ring Publishing, 2014.
[2] Tlostanova, Madina, Walter Mignolo. Learning to Unlearn: Decolonial Reflections from Eurasia and the Americas. Ohio State University Press, 2012.