Teoria ca pasiune

Teoria ca pasiune

Precum critica sau eseul, teoria literară întreține și ea legături mai mult sau mai puțini secrete cu omul care o elaborează, cu istoria cea mare și cu mentalitățile vremii. Cu alte cuvinte, conceptul literar, pe care l-am fi crezut eliberat de un fond uman obscur și de conexiuni extraliterare, poartă cu sine un substrat adeseori nebănuit, ca orice text literar veritabil.

Aceasta e teza pe care Carmen Mușat, critic, teoretician, eseist literar, o susține și o demonstrează limpede, cu numeroase argumente, în recenta sa carte editată de Polirom, Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teoriei. Cine e frumoasa necunoscută ? Teoria literară, desigur, a cărei importanță, mai cu seamă în secolul XX, a trecut din când în când înaintea criticii literare și chiar înaintea literaturii înseși, pe care și-a subordonat-o, ca în cazul Noului Roman Francez, cu consecințe nefaste și de durată pentru actul creator.

Cartea începe și se încheie într-o notă personală, a cărei marcă răzbate de altfel în fiecare pagină. Teoria literară nu este pentru autoare o specialitate universitară printre altele: e modul personal de exprimare a pasiunii pentru lectură și pentru literatură, forma prin care cititorul împătimit Carmen Mușat își plătește tributul față de literatura ca rezervor de plăcere și ca altă existență ce i s-a dat, în imaginar.

Formaliștii ruși, precursori ai teoriilor moderne, au fost primii care au transformat teoria literară într-un domeniu de cercetare încărcat de pasiuni și au indus ideea că schemele intime de funcționare a literaturii pot fi radiografiate, iar ideea aceasta își păstrează cu tenacitate puterea de seducție pentru cel ce a apucat o dată să se aplece peste paginile lor de alchimie intelectuală. Carmen Mușat arată legătura evidentă dintre ideologia ce a devastat societatea rusă la începutul secolului deschizând calea experimentului comunist și avangarda ce a răscolit literele rusești din aceiași ani. Revoluția socială și revoluția literară au mers o vreme mână în mână. Ambele și-au propus să distrugă trecutul și să creeze o realitate complet nouă. Din acest exercițiu de „eliberare”, literatura a fost transformată în anexă a propagandei iar formaliștii ruși, teoreticieni impenitenți ai literaturii și tovarăși de drum până la un punct, și-au văzut renumele transformat în vină. Concluzia autoarei e corectă: „retorica regimurilor totalitare a avut repercusiuni majore nu doar asupra vieții cotidiene, ci și asupra articulării conceptelor.” Un caz impresionant ce ilustrează legătura subterană existentă între conceptul literar și contextul istoric este cel al lui Mihail Bahtin, probabil cel mai important și mai fecund teoretician al secolului trecut. În panteonul teoreticienilor literari, dacă ar fi să imaginam unul, el e martirul suprem, fiindcă și-a plătit teoria cu ani de condamnare la muncă forțată, cu amputarea unui picior, cu interzicerea operei, cu deturnarea unei cariere strălucite și a întregii sale vieți. Dialogismul, cronotopul, polifonia, „carnavalul”, „piața publică” poartă toate o încărcătură subversivă într-un regim de teroare totalitară – aici zbirii lui Bahtin nu s-au înșelat. Sunt concepte ce induc ideea de libertate, de eliberare, de evaziune dintr-un spațiu oprimant.

Cartea profesorului de la Universitatea bucureșteană aduce însă și numeroase alte exemple de mari teoreticieni din secolul trecut, unele mai cunoscute, altele mai puțin. Erich Auerbach, autoexilat la Istanbul între 1942 și 1945, este între ei. Mimesis, lucrarea lui fundamentală, scrisă departe de marile biblioteci și într-o vreme când bazele civilizației iudeo-creștine erau amenințate, „este răspunsul autorului la procesul accelerat de simplificare, de uniformizare și de disoluție a lumii.” Mimesis este „reabilitarea culturii iudeo-creștine prin juxtapunerea citatelor din Geneză cu cele din Odiseea, într-o epocă dominată de ideologia nazistă a arianismului”, afirmă Carmen Mușat pe urmele lui Geoffrey Green. Teoria figurii elaborată de Auerbach ar avea la bază aceeași motivație psihologică, de a crea paralelisme și apropieri între Vechiul și Noul Testament, între culturi și rase. (Fac o paranteză aici și mă întreb de ce acest mod legitim și revelator de a interpreta textul științific n-ar fi valabil și în cazul lui Mircea Eliade care, în ciuda tinereții sale legionare, n-a făcut altceva în toate lucrările sale de istoria religiilor decât să stabilească paralelisme și similitudini arhetipale între culturile lumii. Metoda sa este, în definitiv, un triumf al fundamentelor general-umane ce se exprimă unificator dincolo de divergențele culturale, peste continente și rase. E o evidență iar ea nu a împiedecat extinderea și asupra operei a blamului aruncat asupra anilor săi de junețe. Cei ce ar dori demolarea operei o dată cu imaginea vieții sale au dat curs unui demers în totală contradicție cu hermeneutica sa, în care au vrut să vadă, aberant, expresia mascată a unor convingeri de extremă-dreaptă când opera lui face, dimpotrivă, demonstrația unui umanism de cea mai largă deschidere.)

Alt exemplu de teoretician influent a cărui teorie poate fi citită prin prisma biografiei sale ascunse este Paul de Man, părintele deconstructivismului, universitar american de origine belgiană, cu un trecut în publicistica din anii expansiunii naziste. Când dezvoltă o teorie a limbajului bazat pe prosopopee și pe tropi ca prezențe ce „conțin mereu o absență” – absență imposibil de rostit, dar mereu acolo –, el traduce o obsesie personală, de ordin biografic.

Am fost surprins să constat importanța pe care Carmen Mușat o acordă operei teoretice a lui Maurice Blanchot, nume cu oarecare sonoritate în reflecția critică franceză, dar niciodată cu adevărat central. Autorul Spațiului literar (1955) ca precursor al textualismului din anii șaizeci, șaptezeci – teorie ce postulează primatul absolut al textului, moartea autorului, ignorarea intenției ca origine a sensului, eliberarea polisemiei latente – ar fi jucat un rol pe care nici Barthes și nici grupul de la Poétique și Tel Quel nu l-ar fi recunoscut deplin. Motivul e probabil că Blanchot însuși își datorează ideile unor precursori mai vechi, Mallarmé și Valery din literatura franceză sau Poe din literatura americană. O viziune asupra literaturii debarasată de biografic și de autor n-ar fi una completamente inocentă în cazul lui Blanchot, a cărui publicistică din anii de colaborare cu ocupantul nazist – în paranteză fie spus, prea puțin probată în cazul său – s-ar vedea astfel eliberată de un balast greu de dus.

Carmen Mușat nu este însă doar specialist în domeniul pe care-l predă la universitate, ci și șef de săptămânal literar, angajat în dispute culturale, ce se prelungesc și-n volumul de față. Vorbind despre canonul literar și mai cu seamă despre cel românesc – eterna durere: lista autorilor importanți, a operelor care contează într-o epoca anume precum și lista celor care rămân o dată cu trecerea timpului, diferită de cea dintâi – ea reia un subiect etern fierbinte la noi. Ca destui alții, Carmen Mușat îl arată cu degetul pe principalul responsabil pentru stabilirea canonului din ultima jumătate de secol, Nicolae Manolescu, căruia îi reproșează că „face ordine” (din orgoliu) și că și-a conceput Istoria într-o vreme când istoriile nu mai contează. Dovada că totuși contează, și încă mult, e obsesia pe care o suscită peste tot. Se uită apoi faptul că dacă n-am fi avut azi canonul stabilit de Nicolae Manolescu l-am fi avut probabil pe cel de la Luceafărul și Săptămâna sau de la CC de-a dreptul și, fără exagerare, am fi moștenit o literatura, măcar în parte, diferită. Dincolo de aceste accente, capitolul de sinteză rezervat canonului este unul dintre cele mai solide și mai informate.

Pledoaria pentru teorie ca angajare critică este una dintre cele mai convingătoare, mai vibrante din câte am citit în ultima vreme. În sprijinul acestei pasiuni devenite profesie, Carmen Mușat reamintește rândurile luminoase ale lui Gadamer: teoria „nu este doar actul individual, punctual, ci o atitudine, o stare în care te afli. Nu este doar a fi de față în sensul că ești prezent, ci și a fi cu trup și suflet, ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie, te identifici cu aceasta, ceea ce înseamnă întotdeauna și a împărtăși cu ceilalți.”

Didactică fără didacticism, Frumoasa necunoscută însuflețește conceptele și le face să vorbească o limbă accesibilă. Lucrul n-ar fi fost posibil dacă vorbind despre alții Carmen Mușat n-ar fi pus în analizele ei propriile valori și pasiuni intelectuale.

 

 

 

 

Carmen Mușat,  Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teoriei, Editura Polirom, 2017.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.