Talentul constructiv

Talentul constructiv

Acum douăzeci de ani, cultura română pierdea un veritabil intelectual cu simțul duratei lungi: Marian Papahagi. I se cunosc studiile strălucite la Roma, la La Sapienza, la vestita Facultate de Litere, aprecierile profesoarei sale Rosa del Conte și nu mai puțin ale colegilor lui, distinși universitari, Corrado Bologna printre alții, intelectuali europeni de prima mână, care-l considerau, pe bună dreptate, egalul lor. La plecarea în Italia, apucase, împreună cu Eugen Uricaru și alți colegi filologi, să închege nucleul Echinoxului, prima piatră a unei ample construcții culturale azi semicentenare și, apoi, în deceniul 8, să se străduiască pentru consolidarea ei, alături de Ion Pop și Ion Vartic.

Temeinicia, perseverența și viziunea generoasă au rodit în cărți importante, dintre care Poezie și intelectualitate, volum din 1986, la Cartea Românească, rămâne esențială pentru cunoașterea Evului Mediu cultural-religios al Peninsulei, nu numai în cercetarea filologică și de italienistică românească. Studii aplicate asupra literaturii interbelice sau a celei contemporane alternează la Marian Papahagi cu documentate, alerte, convingătoare stilistic eseuri despre Montale (tradus exemplar), Saba ori Gozzano. Un deschizător de drum, aromânul acesta energic și doct, care va înființa la Cluj un Centru de analiză a textului, pe lângă Catedra de limbi romanice a Facultății de la Litere, catedră pe care o conduce cu pricepere și devotament. Un om al instituțiilor universitare moderne, prorector al Universității Babeș-Bolyai, după 1989, secretar de stat la Ministerul Învățământului și autor al unei Legi a autonomiei universitare, la care ținea ca la o carte a sa. Și încă: director al revistei Studi italo-romeni, profesor-invitat la Roma și Copenhaga, fondator al editurii Echinox, în 1990. Un om pentru toate anotimpurile, deasupra conjuncturilor, laborios, sistematic, așa cum puțini mai sunt în România. Pentru cei mai tineri, Marian Papahagi a fost incomparabilul director al Accademiei di Romania din Roma, cel care a redat demnitatea interbelică instituției din Valle Giulia și a făcut posibilă instituirea unui sistem de burse (acolo, ca și la Veneția). În doar un an și ceva (1998-1999), palatul din Villa Borghese, sediul instituției române, ajunsese un loc de apreciată referință culturală, prețios pentru cunoașterea valorilor noastre de patrimoniu sau contemporane, orientând, prin Marian Papahagi, energii artistice moderne și temeinice proiecte de studii. Nu de puține ori, directorul va fi amintit cu admirație de floarea intelectualității romane, italiene, pentru cultura umanistă, priceperea și eleganța comportamentului. Poetul avangardist Alfredo Giuliani (semănând, după mine, prin voiciune și trăsăturile faciesului cu Geo Dumitrescu) a fost mult timp un familiar al biroului de director al lui Marian Papahagi. Conferințe, mese rotunde, „i convegni”, cu invitați de marcă din țară sau din țările occidentale, se succed într-un ritm constant, impunând instituția printre cele similare din urbe, un focar de cultură, care și-a găsit în Marian Papahagi, „il miglior fabbro”, meșterul care face lucruri ingenioase și rezistente, risipind scânteile talentului în jur cu plăcerea adolescentină a jocului. Nu de mult, la Blaj, un rector vârstnic al unui Colegiu religios de la Roma îmi rememora figura cuceritoare a neastâmpăratului ideatic Marian, prețuirea unanimă de care se bucura eruditul român, citind fericit în „prospețimea dimineților romane”, studiosul permițându-și doar scurte răgazuri pe iarba din fața Bibliotecii Centrale Naționale din Castro Pretorio.

Marian Papahagi traduce din Dante, redactează articole pentru enciclopedii străine, își ține cu nedezmințită rigoare și regularitate cursurile la Cluj, programează și coordonează colocvii, conferințe, întâlniri la Accademia, unde era prezent dis-de-dimineață. Am fost surprins să-l găsesc singur în biroul lui, cu computerul deschis, lucrând la ora când soarele abia înroșea coloanele palatului Accademiei di Romania, crescând lent dinspre parcul Borghese, unde nu-i mai rămânea timp să se plimbe. Un occidental prin standardele, exigențele autoimpuse, elogiind, cum îmi mărturisise, în ultima perioadă a vieții lui dăruite culturii, cercetarea austeră, „sensul sec”, cel care cristalizează matur, dincolo de retorica estetizantă. Un intelectual răsăritean prin pasiunea pusă în discuții, logic, rațional, dar deseori cu verbul patetic. Un intelectual de anvergură. Marian Papahagi simbolizează, într-o lume a friabilității profesionale și a aranjamentelor, un nume al seriozității și al capacității constructive.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.