.
George C. Dumitru a debutat editorial cu volumul Poveste cu o fată, în anul 2010, adăugându-se ulteriorMișcarea de rezistență (2013), Sub mâinile mele (2014), Tenebre (2017), …și toate zilele de azi (2021),Fericire (2022). Rupturi, cel mai recent roman al prozatorului, a apărut în 2023, la Editura Polirom, în cadrul colecției Ego. Proză și aduce în centru clasa de mijloc din România, cu toate frământările și problemele existente. Tema ratării parcurge în romanul autorului o etapă definitorie, însă nu atât de dramatică precum o putem observa la Bogdan-Alexandru Stănescu sau Adrian Schiop, autori canonici ai aceleiași edituri. Lumea creată, în cazul de față, prezintă o fațetă de un dramatism moderat, dar cu potențial spre acutizare.
Cele câteva pagini de început pot lăsa impresia unor direcții psihologice și polițiste, dar parcurgând întreaga operă, se observă o analiză atentă a indivizilor neîmpliniți, debusolați, într-o continuă căutare a sinelui. De aceea, temele principale și subsidiare vizează ratarea, inutilitatea, deprimarea și eșecul din relațiile interumane, cu precădere cea dintre părinte și copil. Lumea construită de autor este extrem de actuală și vie, vizând o descriere realistă a unei clase sociale aflate în impas existențial, marcată de lipsă de regăsire și de împlinirepersonală. Am remarcat, totodată, o fluiditate în timpul lecturii, reușind să capteze atenția prin lejeritatea și simplitatea scriiturii.
Începutul romanului reprezintă un punct critic, o situație dramatică învăluită în tragism: adolescentul Matei căzut, în mod sumbru, de la etajul trei. Accidentul produs declanșează o întreagă zarvă printre oameni, în specialîn viața unui părinte care se teme ca nu cumva fiul său să fie vinovat de cele întâmplate. Personajul central este Daniel, tatăl lui Alex, un copil care trece prin criza adolescentină. Astfel, conștiința individului este tot mai încărcată de temeri și incertitudini „A realizat fără mirare că nu-și cunoaște băiatul. Că nu mai vorbise cu el de ani de zile, că nu știe mai nimic din ce-l animă în viață, ce-i place și ce nu, cum vede lumea, care-i sunt prietenii. […] dacă pe lângă tovarăși are și dușmani. Matei i-a devenit dușman? Și de-aia l-a împins?”(p. 62).
Totodată, deprimismul primează de la prima până la ultima pagină, fiind coordonata care fundamentează romanul. Încercările lui Daniel de a se apropia de fiul său nu reușesc să se concluzioneze sau să îmbunătățească situația, ci să adâncească prăpastia existentă între cei doi. În ceea ce privește situația încordată, nu există o evoluție, ci doar o asumarea haosului lumesc: „Toți au aceleași probleme. De parcă vede în neștire remake-uri ale unui film prost, doar alți protagoniști” (p. 49). Este o lume a unui individ, dar în același timp a tuturor, în care drama personajului devine colectivă, imposibil de depășit, mai degrabă doar acceptată. Tineri precum Matei, Alex, Mara, Alexandra se confruntă cu crizele adolescenței manifestate prin respingerea părinților, frustrări, temeri, anxietate, izolare, extravaganță. Prin urmare, instabilitățile și conflictele nu au loc doar la nivelul a două generații crescute diferit și cu concepții distincte, ci și între tinerii de aceeași vârstă. Nevoia de acceptare într-un anumit grup produce o multitudine de „rupturi” în conștiința unor minți fragile ce nu au maturitatea necesară de a discerne între bine și rău.
Ipostaza de tată îl obligă pe Daniel să iasă din comoditatea ce presupune siguranță și să demareze o investigație a istoriei propriului copil. Retras și ușor critic, bărbatul observă, în procesul de cunoaștere a fiului său, diferite tipologii de oameni.Printre cei nonconformiști se numără Filosoful, Terorista, construiți pe coordonate umoristico-tragice. Discuțiile filosofice constituie partea de care Filosoful se ocupă în podcastul său, bucurându-se tot mai mult de atenție. Terorista oferă o coloratură poveștii și prezintă tipologia femeii dornice de a capta atenția prin vestimentația de adolescentă, ironizată de narator: „O ținută de liceancă, o încercare de a-și masca vârsta. Inutil demers. Când te trădează fața, n-ai ce face. Ridurile, pielea, sprâncenele ridicate, cutele de pe frunte, părul subțiat și pe alocuri rar, toate astea preiau controlul și arată adevărul. N-ai ce face, doar, poate, să te întorci mai mult cu spatele la oameni” (p.13).
O altă sursă de interes pe care autorul se concentrează ține de progresul tehnologic, lăsând impresia că oamenii „vechi”sunt depășiți de știință și mecanismele sale. Modul în care se descrie acest lucru este brut, rece, însă fără tentă moralizatoare.Pornind de la acest aspect, viața profesională a generațiilor tinere vizează, cu siguranță, planul tehnologic. Tocmai de aceea, personajele lui George C. Dumitru reiterează greșelile transgeneraționale: „ambițiile Alinei în privința lui Alex veneau dintr-un mod de gândire format în copilărie. În care singura posibilitate acceptată era reușita în viață. […] Cariera Alinei fusese trasată cu minuțiozitate încă din clasele primare, părinții ei medici îi controlaseră parcursul în cele mai mici detalii” (p. 41).
Așadar, Rupturi prezintă o lume actuală umbrită de controverse și neînțelegeri familiale. Problemele transgeneraționale pot fi urmărite cu ușurință în majoritatea personajelor, având acces la trecutul și prezentul acestora prin vocea naratorului. Acțiunea volițională, în cazul protagonistului, presupune descoperirea și înțelegerea lui Alex, fiu său, însă care se concluzionează într-un act eșuat: „Ne aflăm într-un timp în care adevărul nu mai contează, a gândit. Și-a pierdut relevanța, nu mai poate guverna lumea, viața. Ne trăim, zi de zi, propriile certitudini, alimentate de informația care vine peste noi în valori, în exces, pe diverse canale. […] Alegem, de fiecare dată, să luăm de bun ceea ce ne convine, pentru a ne întări convingerile și starea de bine” (p. 222-223). Totul se pierde în spectrul neputinței, deziluziei și amăgirii unei posibile recuperări a relației părinte-copil. Aș putea afirma că, pe parcursul lecturii, am asociat multe dintre trăirile lui Daniel cu personajele dostoievskiene, marcate de aceleași neîmpliniri, traume, ce își duc existența într-o lume „bolnavă”. Totuși, romanul lui George Dumitru se remarcă prin actualitatea subiectelor abordate, personajelediverse și scriitura de un realism pregnant.