Secvențe literare contemporane Doi scriitori „emergenți”

Secvențe literare contemporane Doi scriitori „emergenți”

Pe Péter Demény l-am cunoscut la Târgu Mureș, la una dintre edițiile Interferențelor literare româno-maghiare: un program al Uniunii Scriitorilor, organizat de Filiala Mureș, menit tocmai să producă întâlniri și descoperiri reciproce, între creatorii de limbă română și cei de limbă maghiară din țara noastră. Am remarcat atunci la confratele maghiar verva unei inteligențe spumoase și (calitate pe care o admir cel mai mult, în ultimul timp) o gândire care deschide problemele, nu le închide. Angajamentul său generațional era, desigur, diferit de al meu, ca și reperele axiologice în interiorul literaturii române de azi, însă am apreciat la scriitorul maghiar – spre deosebire de colegii săi de promoție români –, pe lângă  civilizația dialogului, și o anumită disponibilitate de asculta opinii cu care, probabil, nu era de acord.

Regăsesc toate calitățile intelectuale ale lui Péter Demény într-o carte intitulată Splendidul mistreț, excepțional tradusă în românește de Kocsis Francisko*. O carte în egală  măsură iscusită, etalând o virtuozitate literară demnă de un maestru, și provocatoare, atât a inerțiilor morale, cât mai ales a celor estetice. Un experiment, desigur, dar unul inteligent și cu o neascunsă finalitate. „Ieșirea din starea de normativitate” nu este menită doar să afirme apartenența textului la limbajul  unei anumite vârste literare și cu atât mai puțin să epateze. Péter Demény este un scriitor adevărat, care, dincolo de virtuozitate, are câte ceva de spus și despre literatură, în general.

La prima vedere, pentru cititorul neprevenit, Splendidul mistreț  pare un soi de basm modern, nu în maniera Harry Potter, ci mai curând în cea din Nunta Zamfirei. Alegoria nu e, categoric, atât de evidentă ca la poetul clasic român, însă aluzia și analogia, abundente în text, sugerează existența unui plan îndepărtat, mai realist decât feerica atmosferă a acestei aparente povești pseudo-feudale.

În realitate, însă, Péter Demény face mai mult decât să mimeze un basm modern, narat de o voce feminină: discursul său atestă limpede voința – specifică nu atât „douămiiștilor”, cât nouăzeciștilor – de a întoarce textul literar la Urdichtung. Adică la acea „rostire originară”, de dinaintea separării genurilor. Splendidul mistreț este, din această perspectivă, o reușită amalgamare de limbaje și de norme de gen.

Pe primul palier, cartea pare o narațiune derulată într-un ritm alert, sufocant pe alocuri (foarte bine transpus în românește de traducător), însă ar fi o eroare să iei textul drept o proză pur și simplu. Aceasta, nu numai din cauză că nu poate fi rezumat fără a pierde esențialul. Ci și din cauză că pagina respiră lirism și este presărată cu semnele poeziei: „De altfel, iubirea se numără printre lucrurile cele mai groaznice din lume, căci nu  mai putem numi un alt sentiment asemănător, care nu-i în stare decât să  mângâie sau să  lovească, mângâierile sale creează o altă lume, care o anulează într-o clipită pe cea dinainte, despre care credeai că ți-a devenit definitiv cămin” ș.a.m.d.

Totul, pe fondul unor abile înscenări pline de dramatism, perceptibil din plin atât în scenele „de familie”, cât și în cele erotice, acestea din urmă, foarte bine scrise. Melanjul de modalități/ genuri este realizat de scriitor prin transferurile subtile din paradigma cultă (introspecțiile Katerinei) în cea populară (trecerile în fantasticul erotic). Transferul de la o modalitate la alta, de la o voce narativă la alta, poate fi uneori năucitor pentru cititor, mai ales în atmosfera lirică generală.

Cum spuneam, însă, este un text care nu poate fi rezumat fără a pierde subtextele care îl reconfigurează „pe dedesubt”, ca un palimpsest. Experimentul nu este, repet, gratuit: Péter Demény ne dă, evident, o mostră de virtuozitate literară personală, dar ne atrage discret atenția și că literatura este, finalmente, o poveste simplă, de prietenie și de iubire (de ce nu?, pătimașă și scăpată din frâu), o creație de lumi, totuși, imaginare, al cărei rost este să ne proiecteze, prin lectură, într-o altă stare de spirit. Mistrețul cel splendid, iubirea imposibilă a domniței, nu este altceva decât o metaforă a imaginației, în absența căreia literatura se transformă într-o nesuferită scolastică ideologică. La Péter Demény (spre deosebire de lapona Enigel a lui Ion Barbu), imaginația nu ucide, ci dezmărginește.

*

Celălalt scriitor „emergent” asupra căruia atrag atenția, Dan Pleșa, face parte din aceeași promoție cu Péter Demény, dar optează pentru un cu totul alt gen de proză.

Povești de dragoste și neputință** este o culegere de proze scurte, a căror convenție este pur realistă, cu unele accente autentiste (vizibile în limbaj și în naturalismul unor scene). Sunt, mai exact, 21 de povestiri, narate cu directețea unui scenariu de film și cu o acuitate a detaliului caracteristic care trădează un scriitor care nu doar își „vede” personajele, ci le și „aude” vocea interioară.

Lucru mai rar la culegerile de proză scurtă de azi, nici una din cele 21 de povestiri nu este „de umplutură”. Sub masca directă și frustă, Dan Pleșa este, cel puțin în volumul de față, un prozator care știe să aleagă, cu ochi de regizor, elementele ce alcătuiesc un mozaic epic plin de viață. Deși modalitatea sa vine în consecuția prozei scurte optzeciste – cu care are în comun prezența elementului autobiografic, a mediilor marginale și focalizarea pe evenimentul mărunt –, nu-și pierde timpul cu metapovestirea, ci narează scurt (dar nu sec), configurând în câteva pagini o scenă. Sau, dacă preferați să-l evocăm pe marele înaintaș, un moment.

Nu doar această capacitate de a crea, din câteva mișcări, o scenă îl plasează în paradigma ilustră de mai sus. Dan Pleșa nu are fumuri de moralist, dar nici nu povestește de dragul de a povesti. Schițele sale sunt incizii rapide în natura umană, în care doar decorul este cel de azi. De pildă, în Victima perfectă, un narator feminin lucrează într-o corporație. O colegă, Cerasela, despre care credea că îi este prietenă, promovează șefă și începe să se comporte, spre stupoarea naratoarei (nu și a altor colegi), ca un vechil de moșie. Până într-o  zi, când o eroare de sistem informatic îi dă naratoarei posibilitatea de avea acces la căsuța de email a fostei prietene: o căsuță plină de mesaje compromițătoare, Cerasela înșelând încrederea corporației (își negocia transferul la concurență) și, totodată, pe frumosul ei soț. Naratoarea, în stilul anilor noștri, a redirecționat mesajele trimise concurenței către șeful cel mare, respectiv, către cel de la resurse umane, iar ascensiunea fostei prietene s-a oprit în jumătate de oră. Întâlnind-o peste un timp pe fosta stea în ascensiune, naratoarea o descoperă grasă, șomeră și divorțată. O istorie dură, fără farduri, despre natura umană, care rămâne neschimbată, indiferent cât de complexă este tehnologia care o scoate la lumină. Prozatorul nu mai construiește, spuneam, teorii în marginea actului de a-și observa personajele: textul său nu moralizează, ci alcătuiește cazuri morale, mărginindu-se să pună în pagină, cu economie de mijloace, tragicul derizoriu al lumii noastre de azi.

Îmi place faptul că Dan Pleșa se ferește de vulgaritatea gratuită și nu îngroașă tușele unei umanități care este… așa cum este. Textele sale nu sunt pudibonde, dar nici nu abundă în detalii scabroase care, oricum, nu ar putea face concurență pornografiei propriu-zise. Dimpotrivă, există  un bun-simț narativ care păstrează povestirile în marginile realismului și secretă, bine camuflat, un ușor sentimentalism, fără de care n-ar putea fi explicată  această predilecție pentru umanitatea măruntă.

E, firește, de discutat dacă de aici va putea Dan Pleșa să facă saltul spre roman, însă nu am convingerea că, deocamdată, îl interesează transferul. Fără să revoluționeze genul scurt, Povești de dragoste și neputință recomandă un scriitor matur, cu mână sigură și ochi buni, ale cărui povestiri alcătuiesc un insolit caleidoscop al ipostazelor condiției umane.

*

S-a observat, sper, intenția polemică la adresa clișeelor actuale, în titlul cronicii mele. Péter Demény și Dan Pleșa nu sunt scriitori „emergenți” decât într-o logică de tip corporatist, care nu are de-a face cu  creația. Ambii sunt scriitori pe deplin formați și, vorba aceluiași Ion Barbu, „cu pecete”. Ceea ce, zic eu, în momentul literar actual, nu e deloc puțin.

Răzvan Voncu

 

__

* Péter Demény – Splendidul mistreț, traducere din maghiară de Kocsis Francisko, Curtea Veche Publishing, București, 2020.

** Dan Pleșa – Povești de dragoste și neputință, Editura Vellant, București, 2019.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.