Ruxandra Cesereanu
Este Clujul un oraș îndeajuns de misterios și pitoresc încât să devină o aventură? Dar una liberă de sigle, scheme fățișe și formule. Este Clujul o matrice stilistică multiculturală ale cărei legende urbane se cuvin a fi cunoscute? De ce nu aș putea înfățișa un oraș nu doar prin istoria lui reală, ci și prin istoria lui semi-reală ori chiar ireală? Orice urbe conține straturi, orice oraș e un palimpsest, un teritoriu hibrid în care se ciocnesc și se amestecă fărâme, cioburi, așchii de mentalități și istorii. De aici ia naștere de fapt magia unui oraș, identitatea lui personalizată în insectarul uriaș al lumii urbane. De aici, parfumul și faima unui oraș, poveștile lui de viață și de moarte. Pe care multă vreme mi le-am spus doar mie.
Acum vreo cinci ani am scris un reportaj ca un descântec pentru Josef Trattaner, un artist și călător vienez care voia să cunoască altfel orașele românești, cu scriitori așezați pe o sofa rozalie din burete. Am vrut să povestesc orașul și să-l fac povestitor, în același timp. Să aduc la suprafață memoria lui de purpură, dar și memoria lui de aramă. Datorită lui Josef Trattner, Clujul a devenit pentru mine un No Man’s Land, fiindcă a fost binevenit să mă adaptez la un proiect în care am evitat orașul turistic și instituționalizat. Am practicat de bună voie o lobotomie simbolică asupră-mi, astfel încât orașul meu să fie/să devină altceva decât știam și să pornesc de la zero. Orașul de căpătâi s-a cuvenit să fie șters, ca să îl recunosc și să îl fac al meu de la început, ca pe un nou-născut. Făcusem o listă cu locuri unde să mă opresc cu sofaua epică: pe Cetățuie, în Piața Muzeului, la Palatul Banffy, la biserica Sfântul Mihail, la statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, la Bastionul Croitorilor, la Calvaria, la zidul vechii cetăți, la cafeneaua Bulgakov. Din fericire, a trebuit să renunț la lista mea oficială din care au rămas foarte puține locuri. Sofaua lui Trattner s-a dovedit a fi una psihanalitică pentru Cluj, într-un sens blând. Am psihanalizat orașul (barbar), dar și cuvintele mele au devenit interpretabile într-un sens apăsat.
Odinioară (acum aproape douăzeci și cinci de ani) scrisesem un poem lung (de vreo treizeci de pagini) numit Femeia-cruciat: un text despre Cluj, despre o questa identitară, despre o femeie-scrib care devine femeie-cruciat (dar nu în sens clasic, ci decadent). Femeia-cruciat percepea Clujul ca pe un oraș amestecat cu Ierusalimul și Veneția (două locuri care m-au fascinat până la hipnoză, dintotdeauna, deși Ierusalimul nu l-am văzut încă în carne și oase).
Orice sofa narativă, orice divan călător are nevoie, la final, de o înmormântare măcar simbolică. Înmormântarea sofalei clujene (și a călătoriei) lui Josef Trattner cu mine a avut loc într-o clădire în ruină de lângă poligonul părăsit, la marginea Clujului, într-o sală lunguiață ca un tren. Am lăsat sofaua din burete pentru cine se va nimeri să o găsească. Iar acum le pasez această sofa, în chip metaforic, scriitorilor pe care i-am invitat să vorbească despre orașele lor (sau despre alte orașe care i-au obsedat), despre străzi, parcuri și altele. Ce-a mai rămas din ele și din noi, cei care vorbim despre ele?! Orașele noastre, străzile noastre se vor schimba vrând-nevrând în mai mulți ori mai puțini ani. Să ni le amintim.
Simona Popescu
Într-o zi de vineri, pe lîngă casă, cu bicicleta mea mică, argintie
Slalom, suprapuneri, figmenta heterocosmica, o realitate iterativă, eftihia
E o zi obişnuită de vineri. Pornesc de-acasă, la ora 10 fără 10 cu bicicleta mea mică, argintie. Înaintez pe Intrarea Armaşului, acum aproape-n floare – iată galbena forsiţia, magnolii alb-roz crud, liliac mov, un tamarix, cred, un gutui japonez cu flori roşu-coral, nişte inflorescenţe incerte şi, desigur, la capăt, pe o parte şi pe cealaltă, aparţinînd unor case mari şi frumoase, două ghirlande ample de glicină mov-albastră. Culoar de parfumuri suave, ierboase în aerul încă rece. Urmează un slalom de 10-12 minute…
Traversez Strada General Eremia Grigorescu. În faţă e Ceainăria Bernschutz – Tea House –, cu o terasă cît să încapă un şir de trei măsuţe cu scaune subţiri de fier, ca pe un mic ponton de lemn (cea mai mică terasă din Bucureşti). Las în urmă calcanul Point-ului (un hub artistic, cum îi zice azi) unde se întinde un grafitti uriaş, verde, reprezentînd o femeie care pune pe un geam din fața ei, cu un creion magic, puncte luminoase. În spatele ei, o pădure. Aici se opresc mai tot timpul grupuri de tineri pentru selfie-uri cu fata în verde.
O iau spre dreapta, trec pe Cristofor Columb, o străduţă mică, în semicerc, cu cîteva case frumoase, unde dau adesea de fostul primar al sectorului I care ne-a păcălit, credeam că e un domn şi el era un hoţ. De cîte ori trec pe lîngă el, îmi vine să-i spun vreo două.
Fac iar dreapta pe Xenopol, trec pe lîngă micuţul restaurant Home unde mă întîlneam adesea, ani de zile, cu cei trei prieteni ai mei din Facultate, Feli, Măndi şi Sandu, de zilele noastre de naştere. Ne-am mutat întîlnirile pe Lipscani şi, între timp, întoarsă din America, ni s-a alăturat şi Maria.
Fac stînga pe Dionisie Lupu, trec pe lîngă Casa Universitarilor, un pălăţel cu o grădină ascunsă, unde pînă acum cîţiva ani se putea bea cea mai ieftină cafea din Bucureşti (şi bună). Trec triumfătoare, pe trotuar, pe lîngă şirul de maşini mereu blocate (mă gîndesc că poate reuşesc să-i fac să-şi ia biciclete). Las în urmă Casa Miclescu-Bossy-Ghica de la numărul 33, unde am intrat cîndva pentru o cină, invitată, alături de alţii, de doamna Irina Ghica, după ce casa (ruinată de foşti locuitori) a fost restaurată cu ajutorul arhitectului Şerban Sturdza. Din cînd în cînd uşa de lemn a porţii celei înalte se deschide (dacă nu mă înşel, aici e sediul unei firme de avocaţi).
O iau la dreapta, pe Strada C.A. Rosetti, trebuie să fiu atentă, cînd iau curba, să nu apară vreun pieton şi, de cîteva luni, calc peste multe fire de telegraf, căzute şi abandonate de lucrători, un maldăr – nu e singurul loc cu astfel de „instalaţii” (ca şi artistice, îmi zic zîmbind și, astfel, „perspectiva” se schimbă!). Trec pe lîngă un mic hotel care, dincolo de faţadă, ascunde un interior uluitor, totul din lemn, de un bun gust puţin obişnuit pe la noi. Am fost acolo şi am văzut şi două apartamente, cînd a descins în Bucureşti, din Elveţia, vărul lui Bogdan, Alexandru, împreună cu familia lui şi cu prieteni din Lausannne, şi s-au cazat aici, cuceriți de fotografiile de pe Internet. Îți deschidea un majordom de culoare, care dădea locului şi mai mult farmec. E fosta casă a doctorului Casei Regale, Ion Moscu, construită de arhitectul Gh. Simotta, la care şi-a adus contribuţia (pentru interior, pentru boiserie), „Fabrica de mobile a domnului Laurenţiu Lengyel, furnisoare a Maiestăţii Sale Regelui”, cum citesc undeva.
Înaintez, pe dreapta se deschide Pitar Moş, dar o iau înainte, şi uite că trebuie să fac un slalom riscant printre schelele unei clădiri în curs de renovare, atentă şi la pietoni.
Gata! – am ajuns pe Magheru. Şi de-aici, pe trotuarul larg, aţă spre Facultatea de Litere, unde mă întîlnesc cu cei mai deştepţi şi mai simpatici studenţi din Bucureştiul anului 2019, care vin la cursul opţional Ce este un autor? De fiecare dată, mergînd pe trotuarele largi (că nu e pistă) cu jucăria mea de bicicletă, trec în viteză pe lîngă lucruri atît de bine ştiute pe care nici nu le mai văd – în mintea mea se bulucesc idei şi cuvinte şi se petrec varii suprapuneri – şi afective, cu gîndul la dragi scriitori despre care-mi place să vorbesc. Pentru că e penultimul curs, îi înghesuim acum pe autorii care „lucrează” în poezie cu naraţiuni şi naratori. Aşa că, în viteza vehicolului pe două roţi, îmi trec prin minte imagini cu Dimov (la el acasă, într-o iarnă, la noi acasă într-o vară, uşa balconului e deschisă şi perdeaua e înfoiată de vînt ca într-un film de Mihalkov), cu Mircea Ivănescu (la el acasă, la Sibiu, şi Doamna Stela e în pat, bolnavă, şi eu nu-mi amintesc nimic în plus, nici măcar cu cine mersesem acolo în vizită, doar cum, cu o zi înainte, îmi spunea eș ceva, cu glasul lui aproape şoptit), cu Gellu Naum (la Comana, e acolo şi doamna Lygia, ne aduce imambaialdî, în timp ce noi facem pasienţe). Vocea primilor trei (şi chiar a lui Bacovia recitînd rar poezia Rar). Idei legate de fiecare, ceva despre figmenta vera (lumea reală), și „lumile posibile“ (figmenta heterocosmica) care se amestecă cu acea „realitate iterativă”, „ve;nica reîntoarcere”, cu „zborul cărților”… și, peste toate, se așează, ca un fluture mare, transparent, cuvîntul eftihia. Frînturi de versuri (le ştiu deja pe dinafară şi se înşiră ca un unic poem):
„Să nu povesteşti în poezie, am citit un sfat către un tînăr poet
Deci să nu povestesc cum”
„Faptele trăite obligau la o nouă lectură în cuvinte”
„Însă acum să privim nesfîrşit/ ce este aici în faţa noastră, în jur în camera
aceasta a minţii”
„Visam că mă visam pe cîmp// iubita mea era cu mine deşi nu se vedea
există însă o atotputernică dezordine un haos pe nedrept ignorat”
„Din rotonda imeselor maşini vopsite,/ Eram eu, dar la vîrste diferite”
„Contagiul de tristul meu moral/ stimate cititor/ uită-l după alte cărţi”
„În general nu se ştie precis dacă e bine sau nu să vorbim despre lucrul
Acela”
„Dar toate astea s-au petrecut de mult ce să mai vorbim”.
Las bicicleta în curtea interioară a Universităţii, urc la sala 204, unde vorbim despre „e numai privire/ nu mai pot să vorbesc”, despre amintiri, vise şi despre poezia de dincolo de poezie.
Universul care aude, Serendipity, Fîntîna cu copii din Univers
Înapoi spre casă. Se așează straturile afective… În viteza bicicletei se intersectează cele spuse, cele nespuse (că nu-i timp!), închipuite, cu cele acum văzute – un chip frumos de fată, coroanele abia înverzite ale copacilor, coșul plin de narcise al unui bătrîn pe care-l știu de ani. Îmi vine în minte un fragment din Bibliografia generală a lui Mircea Horia Simionescu. Despre un cuvînt pe care îl rostește un copil, pe care-l aude… Universul – și-apoi se naște o idee, repede transportată la oraș de cineva cu… bicicleta!
Pornesc hai-hui pe străduţe, cu cuvîntul „Serendipity” în minte. De pe Magheru, fac dreapta spre Jules Michelet, pe care am locuit 16 ani, iar dreapta spre Pitar Moş, trec pe lîngă Fîntîna cu copii.
[Stop! Trebuie să mă asigur, acum, în timp ce scriu, că aşa îi zice. Mă duc pe Google Map. Dau de toate străzile pe care le-am pomenit pînă acum, fac „zoom” şi panoramez pînă ameţesc. Intru pe Pitar Moş doar cu privirea, uite Fîntîna cu copii, fac „zoom”, pe stradă omul ăla, pitic, fără vîrstă, pe care-l ştiu de vreo 20 de ani, e în pantaloni scurţi şi tricou, faţa blurată. Stă pe o bară în faţa Facultăţii de Limbi Străine, nemuritor. Înaintez în viteză cu cursorul pe Pitar Moş şi zăresc la capăt fostul meu bloc. Săgeţile fug într-o parte şi-ntr-alta şi alunec, fără să vreau, spre imobilul în care a stat Croh (Ovid S. Crohmălniceanu, mentorul Cenaclului Junimea, la care mergeam în studenţie) sau spre Ambasada Angliei. În sfîrşit, nu ştiu prin ce învîrtire de săgeţi, apare iar, ca într-un joc pe computer, de departe, blocul meu, nr. 25, mă apropii destul de mult de el. Cînd o fi fost făcută fotografia? Că, la noi, la etajul 4, fereastra de la dormitor e acoperită de jaluzele. Şi noi nu trăgeam jaluzelele. Poate că acum cîţiva ani, după ce ne-am mutat în altă parte? Uite balconul unde mi-a făcut Feli poze multe, unde stăteam cu Danda mică, unde citeam. Uite acoperişul nou, roşu, pe care l-am schimbat acum cîţiva ani, cu puţin înainte să ne mutăm. Trag de rola mouse-ului şi imaginea se depărtează, blocul meu se pierde printre altele, se topeşte într-o pată mare, verde, numele străzilor dispar, scrie doar Parcul Ioanid. Îndepărtez tot mai mult imaginea, într-o fracţiune de secundă sînt deja undeva departe, sus. A rămas indicată doar Academia de Studii Economice. Şi mai departe, sus, pînă rămîne doar verdele României, şi mai departe, pînă ce se văd doar graniţele Peştelui cel Gras (toată ţara) în verdele Europei şi-apoi… din Cosmos, Pămîntul, cu picătura aia roşie care îmi indică Bucureştiul – mai precis Fîntîna cu copii (că pe-asta o căutam). Fîntîna cu copii din Univers.]
Dar cobor acum cu picioarele pe pămînt, îmi continui drumul cu bicicleta mea Alesa. Avansez pe Pitar Moş, printre casele paralele în care au stat Sadoveanu (căsoi copleşitor, acum o Clinică scumpă) şi Radu Petrescu (într-un mic apartament în care am intrat o dată cu Bogdan şi cu Mihai Dragolea, în vizită la doamna Adela Petrescu).
O iau pe Arthur Verona, trec pe lîngă o clădire nouă, cubistă, superbă. Pînă acum cîţiva ani, aici era o casă oribilă, unde stătea un cuplu de oameni ciudaţi şi, în curte, o grămadă de cîini. Se auzea mult zgomot de la ei şi trebuia să-ţi ţii respiraţia cînd treceai pe lîngă zona aia. Gardul era înalt, nu se putea vedea nimic, doar o presimţire de dubioşenie. Şi uite cum strada s-a înnobilat.
Pui ceva viteză, priveşti calcanul pe care scrie mare, pe fond albastru cu flori şi case, „Decît un oraş”. E acolo pictat şi un biciclist, musai sa-mi fac o poză, pînă nu se schimbă grafitti-ul (în fiecare an, cu ocazia celor trei zile de Street Delivery).
Din Arthur Verona dai în Strada Icoanei, nu te duci drept, spre Biserica Icoanei, o iei la stînga, iar pe Xenopol, treci pe lîngă magazinul vopsit în verde, închis de ani de zile, de cînd domnul care era şi apicultor şi vindea minuni de borcane de miere a plecat dintre noi. Nu se întîmplă nimic aici de un deceniu, lacătul a ruginit.
Traversezi Piaţa Gheorghe Cantacuzino, o iei pe lîngă casa în care stătea doamna Filipescu care ieşea în parc cu nepoţelul ei, băieţelul lui Radu Filipescu (dizidentul), cu care se juca Danda. De-acolo ajungeai la restaurantul Balthazar, unde veneau mai ales diplomaţi şi străini. Nu mai e. În locul lui, un restaurant care se numeşte Maison 13, tot chic.
Şi-acum ai ajuns pe strada care te interesa, de fapt, preferata ta, Dumbrava Roşie. Cea mai frumoasă din zonă. Case cu dantelării de piatră. La numărul 3, tije uriaşe de bambus. N-am mai văzut aşa ceva – cu o singură excepţie, cînd am fost în vizită la Eugen Ciocan, Maître Photographe, şi la scenografa Irina Solomon, la fabuloasa lor reşedinţă, muzeu pe dinăuntru şi grădină botanică pe-afară. Dar ne întoarcem pe Dumbrava Roşie. La numărul 10 e terasa Serendipity. Cînd căutam o locuinţă, un mic apartament, trecînd întîmplător pe lîngă aceste cuvînt mi-am zis că locul unde o să stau e clar pe-aici – şi aşa a fost. Stau la 3 minute pe bicicletă de-aici. Am mai fost o dată la cafeneaua asta cu micuţă grădină, în spatele unei case vechi, frumoasă deși delabrată. Agăţ bicicleta de un copac şi intru. Un japonez vorbeşte în română cu cineva şi mai încolo doi îndrăgostiţi. Vine un băiat să vadă dacă vreau ceva. Îl întreb dacă nu era aici o cameră cu cărţi. Ba da, dar e în renovare. Mă conduce s-o văd. Uitasem că volumele erau lipite pe pereţi, dar în aşa fel încît să le poţi răsfoi. Vor păstra ideea, înţeleg. Urmează să-i vizitez peste o lună. Îmi dă şi o carte de vizită unde scrie frumos Serendipity. O s-o pun într-o ramă mică.
Pe strada Viitorului, dai de Trecut. Și mai apare și Căluțul de mare…
Mă duc pentru prima dată pînă la capătul străzii Dumbrava Roșie. Trec de Piaţa Spaniei (ce aproape era, de fapt!). Fac dreapta spre o străduţă, Dimitrie Orbescu. Cine o fi Dimitrie Orbescu?
[Caut pe Net acum, mă opresc din nou din scris. A fost primar un an, între 1892-1893. O fi fost un primar bun? De ce doar un an?]
La dreapta dau iar de Strada Icoanei. O iau la stînga, pe Alexandru Donici, apoi o virez pe Viitorului. Şi ca să văd dacă mai există Boribon, magazinul de jucării, unde veneam cu Danda, fetiţa mea, acum 15 ani. După ce o luam de la Madame (doamna Ioanesi, care primea cîţiva copii acasă la ea, un fel de grădiniţă unde se vorbea în franceză), ne duceam să ne uităm la cărticele, jucării de lemn, carton şi fetru (mai şi cumpăram). Uite-l! Neschimbat pe dinafară. Priponesc bicicleta de-un gard de fier, intru şi… uluire! Magazinul e la fel ca acum 15 ani! Stau de vorbă cu doamna care are grijă şi de vînzări şi mă tot minuez că regăsesc obiecte de-atunci, majoritatea aduse din Franţa, pe care continuă să le comande. Nu mă pot abţine şi-mi iau trei inimioare din pînză, albastru cu alb, legate la un loc, şi una verde. Adaug şi nişte clopoţei, pentru studenţii cu care o să ies vineri la cafea. O să facem cu ei mica noastră muzică de trei secunde: muzica simpatiei. Şi-mi pune deoparte lut de modelat (acelaşi din care făceam cu Danda îngeraşi, inimioare şi rame pentru oglinjoare pe care le mai am şi-acum), un titirez şi o cutiuţă muzicală pe care scrie Soundtrack. Am ieşit încîntată.
Am luat-o pe Strada Viitorului şi am dat de… Trecut!
Înapoi spre casă, trec pe lîngă fosta grădiniţă a doameni Ioanesi şi iată-mă din nou pe Icoanei. În viteza bicicletei văd o clădire veche, mare. Mă opresc. Pe ea scrie… „Casa Dimitrie Orbescu”! Aşa, deci! Serendipity! Aici stătea domnul primar din 1821. Mai departe, mă opresc la un magazinaş, cochet, printre atîtea coşmelii în ruină – cîndva, unele erau chiar locuite. Intru, mă preia o fată nostimă. Vorbim despre pietre semipreţioase. O întreb dacă a auzit de angelit. Angelitul e albastru şi e piatra îngerilor. Cînd să ies, dau de o cană cu un superb căluţ de mare desenat pe ea. Serendipity! Mă îndrept spre casă cu un hipocamp pe-o cană albă şi trei inimioare. Din cînd în cînd, se-aude sunetul clopoţeilor.
Ziua nu se opreşte aici, dar textul pentru Ruxandra, da!
Valeriu Gherghel
Pe malul Bahluiului, prin selva întunecată, spre Galata-din-Deal
Prefer de cele mai multe ori să nu ies în oraș, ci să ies din oraș. Dacă ies în oraș, e de-a dreptul palpitant, recunosc, dar am o inimă simțitoare, risc să trăiesc o emoție puternică (și nu mai am vîrsta): întîlnesc cel puțin un poet (uneori, doi sau mai mulți). Știți, cred, ce poate face un sonet din om, dacă-l asculți în interpretarea autorului: nu mai ești bun de nimic o săptămînă. Deci, nu. Prefer varianta lipsită de emoții: ies din Iași, îmi iau lumea în cap. Nu-i deloc simplu. Iașii au devenit un labirint.
Mai întîi, din strada Basarabi (unde locuiesc), trebuie să fac la stînga, apoi la dreapta, pe Aleea Mușatini, apoi iar la stînga și, dintr-o dată – minune a minunilor! – zăresc Bahluiul. Nu știu dacă ați auzit de acest rîu viguros, limpede ca cleștarul și foarte bogat în pești răpitori, cel mai important rîu din împrejurimi (și unul dintre cele mai importante din Europa). Numele lui vine din limba cumanilor, ceea ce înseamnă că sus-numitul rîu exista și pe vremea năvălirilor barbare, ba și pe vremea primilor voievozi români (toți cumani get-beget). Cine s-a uitat prin lexicul strîns în Codex cumanicus (manuscris din secolele XIII-XIV) a putut vedea că numele propriu „Bahlui” semnifică atît în limba latină, cît și în persană „rîu originar, rîu edenic, rîu divin, rîu dătător de viață, rîu de apă-vie”. Și este foarte posibil ca unul dintre cele trei rîuri din grădina Paradisului să fi fost însuși Bahluiul. Nu zic mai mult, las Istoria să vorbească.
Așadar, ajung pe malul său ierbos și o iau spre Podul de Piatră. Podul de Piatră, șoptesc inițiații, este la fel de vechi ca Bahluiul, dacă nu chiar mai vechi. A fost construit preventiv. Firește, eu nu ajung la acest pod legendar (aș rămîne tot în cuprinsul Iașilor), ci, după 572 de pași (i-am numărat cu precizie), fac iar la dreapta, pășesc peste o punte curbată armonios deasupra valurilor și lucrată din fierul cel mai autentic (după o idee originală a arhitectului francez Gustave Eiffel) și ajung, astfel, în cîmpul de la poalele Galatei. Despre acest cîmp nu pot spune, deocmdată, decît că are un aspect auster, distins. Dacă îl străbați, ajungi deja într-o pădure stufoasă, seculară. Aici mi-am croit o potecă: am procedat ca Robinson Crusoe, am folosit o secure. Urc. Pădurea acoperă un deal semeț. Aerul este parfumat și răcoros. Calc pe un strat gros de frunze veștede cu mireasmă țipătoare. Poteca duce, ați ghicit, la mănăstirea Galata-din-Deal. Cum ieși din pădure, vezi zidul de incintă al bisericii lui Petru Șchiopul. Clădirea e amețitoare.
Cînd am timp, deși agnostic, rămîn la vecernie și miezonoptică. Stau și ascult transfigurat cîntările cuvioaselor maici. Cînd nu, mă întorc acasă. Nu înainte de a trece prin cimitirul de lîngă mănăstire. Chiar lîngă intrare e un mormînt umil. Pe crucea de fier scrie: „Plop Vasile (1900-1991). Poet”. Întotdeauna îi pun o floare. Arta poetului ignorat de totalitatea criticilor și istoricilor literari merită omagiul meu fratern. E bine să ne cinstim înaintașii. Și noi putem păți la fel…
Drumul la Galata, prin pădure, durează 45 de minute, cînd urc, și numai 25, cînd cobor. N-am deslușit pricina.
Robert Șerban
Puțină indiscreție
mă plimb într-un cimitir
printre mormintele unor necunoscuți
mă uit la cruci
privesc pozele de pe ele
citesc nume
uneori fac scăderea dintre anul sfârșitului și al nașterii
oftez din când în când
dar nu pot spune că sufăr
căutați pe cineva anume?
mă întreabă de la distanță un domn cu ochelari rotunzi
ce mă urmărește de când am venit
mă gândesc că aproape la fel sunt chestionat
când intru în magazinele de pantofi
ca să mă uit la modelele noi sau le cele cu prețuri reduse
căutați ceva anume?
doar că aici nu pot răspunde ca la pantofi
mulțumesc, mă uit puțin
aici sunt o mulțime de morți care se cunosc între ei
sunt rude unii cu alții
sunt prieteni vecini dușmani
au copilărit împreună au iubit aceleași fete
pământul pe care mă plimb e într-un fel al lor
omul care așteaptă un răspuns de la mine e de-al lor
iar să mint într-un cimitir nu se cade
domnule
îi spun
pe mine mă caut
Radu Andriescu
Iașul e un oraș destul de mic, în ciuda aparențelor. Cele mai mult dintre străzile vechi au fost demolate înainte de 89, pentru a se construi bulevarde cu blocuri. În fond, ieșenii se plimbă în week-end pe-un singur drum lung de 8 kilometri (îmi zice telefonul), aproape drept, care pornește de la Palatul Culturii (Iulius Mall, construit alături, ar fi referința mai nouă), trece pe lângă Palatul Roset-Roznovanu (primăria) și câteva biserici și catedrale, prin dreptul hotelului Traian, construit de Eiffel, trece pe lângă Palatul Fundației Universitare „Regele Ferdinand I” (BCU, pentru ieșenii de azi), pe lângă Palatul Universității, Parcul Copou, Grădina Botanică și Parcul Expoziției și se termină La Castel – un hotel construit cu câțiva ani în urmă într-o pădure de la marginea Iașului. Cam o oră și jumătate de plimbare, tot după estimarea telefonului.
Iașul pe care-l bat eu foarte des, încercând să-mi păstrez dimensiunile în zona acceptabilului, e destul de diferit. Pleacă de undeva de prin Copou, trece prin Splai Bahlui și ajunge în zona industrială. Nu merge prea multă lume pe jos pe-acolo și-mi convine.
Zilele astea am editat cărțile mele mai vechi pentru o antologie și-am dat peste fragmente în care scriam despre „drumurile care se varsă unelen altele,/ se lăţesc/ senvârtoşează,/ răbufnesc din oraş, goale, pe la fabrica de bere,/ pe la Antibiotice SA, pe la ferma de porci,/ pe la releu” sau despre prietenii de pe vremea Clubului 8, care „coborau noaptea/ pe Văscăuţeanu […]/ cel mai grozav derdeluş din Copou,/ mai ales noaptea,/ când îngheaţă zăpada/ şi se duce sania drept în gardul lui Foia,/ tâmplarul ardelean plin de bani/ la care-am băut prima pălincă,/ meșterul care face rame pentru pictorii târgului,/ cu fiu îmbrăcat în BMW/ și jumări fără seamăn în Iaşi.”
Sau orașul distopic, foarte departe de palate, castele și catedrale, care uneori te înghite și te scuipă: „De obicei e foarte frig aici. Rușii îți vâră cuburi/ de gheață siberiană la prostată. Mergi cu bocanci/ și fular jumătate de an. Becurile slabe/ împrăștie alice minuscule de gheață/ portocalie peste centură. Iașul e făcut/ mai mult din centuri. Zvelt, gata/ să se rupă, stă agățat într-un harnașament/ sado-maso de centuri prost luminate. Are/ catarame din gări./ Gara Nicolina, Gara Internațională, Gara Centrală,/ Gara de Nord. Oraș de Monopoly. Curve/ în fiecare gaură a centurii./ Promoroacă pe bluzițele argintii,/ dar nu țânțari. Sânge,/ vârtejuri de sânge și smântână, dar nu/ țânțari. Aburii de benzină, halucinația/ drumului. Când/ e frig, nici măcar atât.
Laura T. Ilea
Montreal reloaded
Place Bonaventure. Jumătatea de oră a pierderii Europei în zăpada cât zgârie-norii. În cizmele europene din piele pe care nu le-am schimbat cu Pajar-ul montrealez decât după șapte ani. Februarie. Ieșisem afară, în explorarea orașului. Prima lună a descinderii în Canada. Vânturile în stare să ia pe sus stații de metrou. Unica plimbare posibilă de la ieșirea unei stații de metrou la cealaltă. Oublie la déambulation. Forget deambulation, în traducere aproximativă, în acel franglais care mi-a devenit familiar. Mult mai târziu am început să ador violența unor astfel de ierni. Nu poți intra în iarna montrealeză fără să lași în spate deodată toate straturile de piele europeană. Nu e posibil altfel. Fără menajamente. Încălțând, de la prima descindere, Pajar-ul.
Altfel te contaminezi de regret și într-o zi te vei întoarce inevitabil acasă. Și totuși, îți va fi greu să uiți sălbăticia acelor ierni. Iar dacă nu vrei s-o pierzi, nu asculta niciodată pe cei care îți vorbesc de iluzia întoarcerii. Părăsește anturajul lor dacă vrei să poți în continuare iubi iarna. Așa mi s-a spus. Întoarce spatele și pleacă de fiecare dată când auzi discursul nostalgiei.
Côte-des-Neiges. Apusurile care păreau să iasă de pe hartă. De la fereastra dinspre apus, priveai avioanele enorme, ca niște balene (așa i-ai spus dealtfel și primului Chrysler cu care ai ajuns până la Atlantic), care seara la opt veneau de la München, Lufthansa, iar la nouă și jumătate de la Paris, Air France. Le priveai în fiecare seară. Șase luni la rând. În vara aceea ai vrut să te întorci. După șase luni doar. Place Bonaventure și Côte-des Neiges. Nu puteai trece de ele. Zăpada cât zgârie-norii. Și veverițele cenușii care se cățărau pe zgârie-nori. Despre care credeai că în primăvară își vor schimba blana, că năpârlesc iarna, de aceea sunt cenușii. După care ai văzut filmul Ardilla Roja, care începe cât se poate de clar: veverițele roșcate se găsesc doar în anumite regiuni, specifice, ale Europei. Nicidecum în Canada.
După aceea lucrurile s-au schimbat. Mergeai la bancă și primeai bursa neimpozabilă de la guvern, în două tranșe bianuale. De fiecare dată funcționarii verificau, nu se primeau în general astfel de sume în calup. Erai mândră. Erai plătită ca să vorbești despre Cioran și despre ceilalți continentali, cum li se spunea aici. Paradisul, pe scurt. Ai tras după tine și pe alții, visători la El Dorado-ul ținuturilor înghețate. Sediul ți s-a mutat pe McTavish, pe Milton, mâncai în engleză la Lola Rosa, bistro-ul vegetarian ținut de un francez, în sala de curs se amestecau accente anglofone, nu știai să le recunoști, tu repetai câte o săptămână întreagă povestea din power point ca să n-o uiți, inclusiv poantele; ți-ai adus părinții într-o vară în sala de curs, aici începe totul, visul american, mă rog canadian, în campusul de lângă Milton Street.
Străzile Montrealului s-au scurs apoi în drumurile Americii, în campingurile, mlaștinile și motelurile ei, dar asta e o cu totul altă poveste, n-ar mai exista Cartografia dacă m-aș opri acum aici. Mă întorc așadar la străzile orașului, care au adunat cu încetul nume.
Avenue du Parc – am stat într-o după amiază cu Catherine și am vorbit despre Ali Baba, aventurier din Est care, ca atâția aventurieri din Est, nu putea înghiți opiumul visului american. Visa la Grecia, la Italia, la Algeria. I-am povestit despre ultimele corespondențe din era Guttenberg pe care le avusesem. La subsol, pe Avenue du Parc, mergeam din când în când să vedem filme din Europa, iar mai încolo, pe Saint-Laurent, la Excelsior l-am vazut pe Vik Muniz si Jardim Gramacho din Rio, și tot acolo l-am văzut pe Sebastião Salgado. În rest, cinematografele erau inghițite de mall-uri. Tot pe Saint-Laurent se afla Cinéma d’amour, preferatul lui Nelly Arcan, locul în care tînăra femeie își făcea exercițiile de nihilism. Dr. Penfield, unde își îndeplinea rolul de escortă, titrată în filologie, materialul inepuizabil din Putain. Saint-Dominique, strada unde s-a sinucis, bărbătește cum se spune, spânzurându-se și nu luând pastile, ca femeile. Un Schopenhauer cu decolteu, nici mai mult nici mai puțin. Cafeneaua de lângă Square-ul Saint-Louis, pe Saint-Denis, unde Laferrière scria despre iarna montrealeză și unde, în același square, îmi închipuiam eu, imaginase fantasmagoriile din Cum să faci dragoste cu un negru fără să obosești. Apartamentul Lhasei de Sela din Mile-End, casa lui Leonard Cohen din Westmount și biblioteca centrală din același Westmount în care într-o zi de iarnă, chiar înainte de plecarea mea, Yann Martel a venit să vorbească despre munții Portugaliei.
Și desigur Avenue d’Oxford, pe care într-o zi, îndreptându-mă înspre métro Vendôme, pe neașteptate, într-un spațiu familiar, în mijlocul unui Montreal pe ale cărui străzi deambulasem de-a lungul a zece ani, am văzut deodată, proiectate într-o fracțiune de secundă clădiri dintr-un alt oraș, dintr-o altă țară. Țara mea. M-am speriat. Era neverosimil. Și am știut atunci că, oricât mă voi zbate, în scurtă vreme mă voi întoarce inapoi.
Daniel Moșoiu
Strada mea cât un oraș
Strada General Traian Moșoiu… De vreme ce îmi poartă numele, asta ar trebui să fie strada mea preferată din Cluj, nu? Realizam Matinalul la Radio Cluj, când editorul plasase în emisiune un scurt sondaj de opinie despre desele schimbări de denumiri ale străzilor Clujului. „Știți unde este strada General Moșoiu?” „Moșoiu este la dumneavoastră la radio”, a venit răspunsul care, recepționat fără nici un preaviz, m-a lăsat fără replică. M-am fâstâcit, cum mă fâstâcesc și acum, scriindu-l. Ce-i drept, mi s-a întâmplat și invers, ca ascultătorii să-mi spună, în emisiunile interactive, „domnule Traian Moșoiu”. Sau să mă întrebe dacă am vreo legătură cu ilustrul conducător de oști. Nu, nu am nici o legătură. Din păcate. Pe strada care îi cinstește numele ajung rar și numai întâmplător. Nu este strada mea favorită, mai ales că, înainte vreme, se numea Dostoievski. Ei, da, Dostoievski, iată o stradă pe care mi-ar fi plăcut să locuiesc…
Prin ultimele luni de liceu, veneam o dată pe săptămână la Cluj pentru meditații la matematică. Alor mei le intrase în cap că Științele Economice ar fi o facultate care mi-ar asigura cumva viitorul. Mi-a fost rușine să le spun că matematica îmi era total străină și i-am lăsat să-și prăpădească banii. Iar eu profitam. Pentru că imediat ce părăseam apartamentul tânărului asistent universitar – undeva prin cartierul Grigorescu –, o luam la pas spre centrul marelui oraș. Cu o voluptate pe care n-am mai regăsit-o de atunci, măsuram de câteva ori străzile care delimitează Piața Unirii. Aveam câteva repere clare: cele două librării, Universității și „George Coșbuc”, și anticariatul (mai târziu, student fiind, și încă fascinat de viermuiala din inima orașului, am mai adăugat câteva „stații” obligatorii: berăria Ursus, cu cozile ei imense atunci când se găsea bere la halbă, terasa Someșul, totdeauna verde și așezată strategic – „La Televizor”, cum i se mai spunea –, un Lacto-Bar unde mâncam, la mesele înalte, cu un singur picior, cârnați Trandafir cu salată de icre…). Spațiul acela, deși clar desenat de străzile și trotuarele largi, mi se părea, pe atunci, labirintic, și nu o dată, căutând să ies din el și să ajung în fața magazinului Central, de unde nu aveam decât să o țin tot înainte, pe Horea, înspre autogară, mă trezeam pe Memorandamului și abia în stația de troleibuze îmi dădeam seama că greșisem (iar) traseul, că rămăsesem prins în labirintul acela complicat. Ah, strada Horea, pe care mergeam mereu grăbit, acompaniat de huruitul îngrozitor al tramvaielor care se legănau periculos pe șine, și unde aveam o singură oprire: în fața Facultății de Litere, urmărindu-i cu strașnică invidie preț de câteva secunde pe studenții care intrau și ieșeau pe poarta monumentalului edificiu ale cărui amfiteatre, săli și holuri, îmi era tot mai limpede, eu nu aveam să le cunosc niciodată…
Aveam să le cunosc însă, după vreo doi-trei ani de atunci, pe cele ale Universității-mamă. Locuiam în celebrul Cămin „Avram Iancu”, Facultatea era la doi pași, Biblioteca Universitară la o aruncătură de băț. Spre bibliotecă făceam un mic ocol, pășind agale pe strada Napoca, adăstând uneori într-o mică „bombă” numită „Bardezi” (adică Bar de zi), unde ne împrietenisem, eu și cu vreo doi-trei colegi, cu un cerșetor care stătea mereu în același punct fix, lângă crâșma aceea ordinară, și care ne mai făcea, din când în când, cinste, motiv pentru care, într-o seară, l-am prins de subsuori (avea picioarele complet neputincioase) și l-am dus în Cămin, la un chef în toată regula, devenind repede, prin prezența lui insolită și povestea teribilă de viață, atracția fetelor invitate la petrecere; iar în capătul străzii Napoca ne așteptau extraordinara cafea de la Croco și atmosfera ei unică, iar vizavi – Casa de Cultură a Studenților, cu faimoasele ei Cinemateci (organizate de regretatul Mircea Dumitrescu) și cele câteva cenacluri literare.
Spre seară, de la BCU, osteniți de studiu – vorba vine! –, urcam în Hașdeu, fie luând-o pe Clinicilor, fie atacând pieptiș strada Pasteur. Cu mici excepții, căminele din Hașdeu erau ocupate de fete, așa că se-nțelege dorința care ne chema grabnic înspre acel adevărat cartier studențesc. Amușinam vreun chef prin camere sau în sălile de lectură, iar dacă nu aveam noroc lâncezeam pe strada Piezișă. Piezișă de-a dreptul, străduța aceasta, prost asfaltată și străjuită încă pe la începutul anilor ’90 de case mici, sărăcăcioase, ne atrăgea ca un magnet. În capătul ei de sus exista un chioșc de unde ne cumpăram bere, după care ne așezam pe borduri sau de-a dreptul pe jos și tăifăsuiam până târziu în noapte. Curând a apărut prima crâșmă, în care era greu să găsești vreun loc liber, apoi alta și alta, care de care mai ispititoare, strada s-a modernizat, încât astăzi e greu să-i ghicești sau să-i înțelegi vraja de odinioară.
Dar nu pe Piezișă și nici pe strada Napoca îmi făceam veacul, cât, mai ales, pe Universității. O stradă fabuloasă pe care ani în șir am străbătut-o de câteva ori pe zi. Acolo era orașul meu care începea cu Librăria Universității și se încheia cu clădirea impunătoare a Universității. Între ele era sediul revistei Tribuna și Filiala Uniunii Scriitorilor, zăvorâte, jos, la intrare, de o ușă grea din fier, spre care trăgeam mereu cu ochiul, încercând să ghicesc personajele care o deschideau sau o închideau. Venea apoi legendara cafenea Arizona, cu toată aura ei care a intrat deja în literatură. Acolo mergeam între cursuri, la o cafea, stând uneori la o masă distanță de profii noștri, acolo îi puteam vedea și admira pe scriitorii urbei, acolo i-am și cunoscut pe mulți dintre ei, acolo am scris ciornele unor poeme, pe carnețele mici care încăpeau în buzunarul de la spate al blugilor. Iar, mai târziu, Arizona devenise și pentru mine, ca pentru atâtea alte generații, loc de întâlnire, într-un mod tacit, căci era aproape imposibil ca trecându-i pragul să nu găsești un prieten sau un cunoscut. Iar dacă, totuși, se întâmpla acest lucru, atunci intrai alături, la Pescarul, alt loc celebru de întâlnire și răsfățuri bahice și literare, locul în care te întâmpina dom’ Blaga, chelnerul pentru care orice consumație măruntă se încadra într-o bancnotă de 10 lei (sau 100, sau 1000, în funcție de inflația din epocă), „se-ncadrează, se-ncadrează!”, zicea, și dispărea cu banii. Imediat lângă Pescarul era Cinema „Arta”, pe care-l frecventam mai ales sâmbăta și duminica, iar lipită de clădirea Universității se afla și firește că se mai află Biserica Piariștilor unde intram, în fugă, ce-i drept, înaintea vreunui examen. Și mai era pe Universității, pe cealaltă latură, deschizând practic strada, maiestuosul Hotel Continental, cu al lui cafe-bar de la parter, pe care l-am prins și eu câțiva ani, și unde se adunau, de obicei, „tribuniștii”, tinerii redactori sau mai vârstnicii colaboratori, în jurul regretatului Ion Maxim Danciu, punând la cale planuri editoriale sau discutând aprins, ore în șir, literatură, filosofie, politică…
Pe Piezișă nu am mai urcat de ani buni și nici nu mai de ce să o fac. Pe strada Universității, mai departe de sediul Filialei Uniunii Scriitorilor, nu merg. Strada Napoca o străbat în fugă, la fel și străzile care împrejmuiesc Piața Unirii. Încât, e limpede: nu mai am astăzi nici o stradă preferată în Cluj. Afară doar de strada pe care locuiesc. Numai că aceea nu e stradă, ci alee.
Călin-Andrei Mihăilescu
jülmișlé
Strada se făcea, cu anii, mai mică, iar numele ei, pe care-l murmuram obsesiv jülmișlé, jülmișlé, îmi părea la început dulce-caraghios ca un clown, după aia ca un fel de mîncare turcească și, în fine, cînd am putut să-l silabisesc cu mîndrie, franțuzesc sadea: Jules Michelet — cîteva sute de metri, acolo, închiși de Magheru și de Dionisie Lupu, prin care ceva se deschidea către lumea mare-a aventurii. Acolo m-au dus de la maternitate, la numărul 3-5. Un bloc cu brîul roșcățiu unde stăteau ai mei, împărțind un apartament de la mezanin cu O’mama, bunică-mea paternă, și cu Iuju, soțul ei de-al doilea. Ai mei s-au mutat după vreun an lîngă Dinamo, la începutul dinspre Ștefan cel Mare al lui Barbu Văcărescu, dar mă duceau des la O’mama — gătea gustos, era onctuoasă, falșă și, cum s-a vădit mai tîrziu din poveștile mamei, cam zgripțuroaică. Dar Iuju era o bogăție de om, plin de dragoste si de umor blînd, deci exasperat de și resemnat în viața maritală. Nu mă mai lăsaseră să-l văd în ultimele lui luni. L-am pierdut pe la șase ani și mi-a rămas în suflet ca o boare caldă. De atunci am început să las în urmă, nu ca Hänsel&Gretel, ci-n multe ere și moduri, jülmișlé-ul. Mă-nvîrt prin labirint ca să mă-ntorc la el.
Vis-à-vis de fereastra mare (la care O’mama stătea mai tot timpul, scanînd trecătorii și comentîndu-i împreună cu vreuna din damele ei de companie – Maria de la Plătărești, care mirosea a fierturi de cartofi sau gulii și avea șorțul pătat și mîinile umede; ori Tanti Dodi, care mirosea a parfum greu, avea unghii lungi vopsite în roșu imperial și fuma o țigară interminabilă; stătea aproape, în blocul Patria, dar mi se părea că vine de departe cînd, cu voce de Șaliapin, mă întreba, mîngîindu-mă expert pe obraji, „o iubești pe Tanti Dodi?“) era reședința ambasadorului Japoniei. Parcă era un făcut, o vedeam doar în zile cu ploaie sau ninsoare, așa că steagul cu cerc roșu pe fond alb mi se părea o jucărie; nu atît de înaltă, însă, ca ușa din spatele teatrului Nottara, prin care se traficau decoruri înalte și subțiri ca Don Quijote. Am încercat odată să o deschid, dar clanța i-era prea susă.
Ai mei s-au despărțit cînd aveam mai puțin de patru ani, așa că doar tata a rămas să mă ducă în jülmișlé duminica la masă la O’mama; mai tîrziu, după ce a plecat a doua, a treia oară și nu s-a mai întors din Spania, mă duceam la bunică-mea mai rar, dar la numărul 9 de pe jülmișlé stătea Carmen, brunetă, cîrlionțată, subțire și cu vreo doi ani mai mare decît mine, pe care O’mama mi-a invitat-o la o masă de duminică și mi-a tot făcut apropouri ca pentru băieții mai mari (aveam 13, nu 14 ani) și mai înalți (aveam sub un metru jumate). Roșu pînă în vîrful urechilor, mă tot codeam în fața fățișului codoșlîc; et ainsi j’ai du subir la première attaque folliculinaire de ma jeunesse, la ea acasă, poate nu era numărul 9, cred că era 11, avea grădină în față, cînta James Brown pe un casetofon roz sau oranj, ea mirosea înnebunitor, nici nu trebuia să mă atingă ca s-o iau la fugă în toate părțile, și de-atunci mi se face greață cînd îl aud pe pațachinul ăla de James Brown. Și nici pe la bunică-mea n-am mai dat ani mulți. Treceam în grabă pe jülmișlé, să nu cumva să mă vadă să mă întrebe cum mai e cu fetele.
Împreună cu Bebe, care stătea la doi pași, pe Dionisie Lupu 49, cu care m-am împrietenit la paisprezece ani jucînd fotbal în curtea prăfuită a școlii din Doi Mai, și cu soră-sa, Cristina, ne tot zbenguiam pe jülmișlé (ei strigau „Tanti bunica lu’ Căliiiiin!“ și fugeau; vorba devenise folclorică — o mulțime de prieteni ai Cristinei, pe care nici nu-i știam, strigau la fel fugind pe sub fereastra O’mamaei). La numărul 15, față-n față cu biblioteca engleză, stătea prietena Cristinei, Mariana Constantinescu, care era tare bună de daruri. La șaișpe ani am cadorisit-o cu volumul Viața aviatorului Papană, pe care mi-l amintesc pozat prin Africa în costum colonial; Bebe, eu, o pereche de foarfeci și mult lipici au îmbunătățit pozele eroului aerului cu mușchii lui Schwartzenneger, tînăr Stejar Austriac preluat din lucrarea Introducere în culturism, dar mai ales cu imagini supradimensionate și fioroase din tratatul de Chirugie a rectului, recent apărut. Anul următor i-am umplut Marianei o cutie de televizor cu pachete și pachețele, toate goale, și multe, că i-a luat minute bune, în rîsul general, ca să ajungă la ultimul în care era Manualul de Economie Politică din 53, conspectat de mama în facultate, pe care i l-am smuls din mînă sărbătoritei și l-am aruncat cu un dezgustat „ăăăă!“ de pe balcon.
Doar un etaj mai jos locuia Mihai Șora, pe care aveam să-l cunosc mult mai tîrziu și căruia, puștoaică fiind, fata mea, Ilinca, i-a adus în dar cîteva ghinde de pe jülmișlé, pe care seniorul le-a ținut cu mare drag la vedere pînă cînd dobitoaca de fată-n casă le-a aruncat la curățenia de Paște.
Vitalie Ciobanu
Străzile Chișinăului: istorie și intimitate
Când vorbim de Chișinău, ne gândim cu toții la Bulevardul central Ștefan cel Mare (și Sfânt), impregnat de simbolism și ardentă actualitate. Aici s-au derulat principalele evenimente ale renașterii naționale și democratice din Basarabia ultimilor 30 de ani, mulțimi de sute de mii de oameni și-au revendicat dreptul la limba română, alfabetul latin, independență. Tot aici, în anii 2015-2018, au avut loc acțiunile de protest împotriva oligarhiei care sufocă Moldova dintre Prut și Nistru. De 9 Mai, bulevardul Ștefan cel Mare e confiscat de nostalgicii rusofoni, care defilează sub steaguri roșii, pentru ca pe 31 August – Ziua Limbii Române – să-și recupereze semnificațiile naționale, într-o succesiune sau într-o spirală care spune multe despre mentalitățile locului, despre caracterul schimbător, proteic, ipocrit al stăpânitorilor din acest teritoriu de frontieră…
Bulevardul Ștefan cel Mare reproduce la nivel onomastic istoria ultimelor 200 de ani ai Basarabiei. Sub ocupația țaristă s-a numit „Alexandrovskaia” (în cinstea țarului Alexandru II), dar a avut și alte denumiri între 1812-1877. În perioada interbelică i s-a spus „Alexandru cel Bun” (asemănarea de nume, presupun, a fost o bună oportunitate pentru autoritățile române de a menaja anumite susceptibilități și obișnuințe ale locuitorilor urbei). Sub sovietici bulevardul central al Chișinăului a fost redenumit în „Lenin” și, în sfârșit, după 1991, în epoca independenței, a preluat numele învingătorului de la Podul Înalt, devenit simbolul absolut al Basarabiei românești, mai ales că statuia voievodului domină cu autoritate Piața Marii Adunări Naționale. Ce aventuri onomastice rezervă viitorul arterei principale a capitalei basarabene vom trăi și vom afla. Sau vor afla urmașii noștri…
Chișinăul are, firește, și alte străzi nu mai puțin marcate de istorie, dar mai intime, mai interesante pentru căutătorii de reversuri ascunse și aventuri cognitive. Una dintre ele poartă numele lui Alexe Mateevici – poetul și preotul militar din Primul Război Mondial, autorul poeziei Limba noastră. În deceniile URSS-iste s-a numit „Livezilor” („Sadovaia”). Este strada de care mă simt cel mai legat biografic și afectiv, întrucât îmi evocă anii de studenție. „Curge” în paralel cu bulevardul Ștefan cel Mare, la patru cvartale distanță, dacă urci în deal, spre vest, și încadrează, împreună cu strada Kogălniceanu, campusul Universității de stat din Chișinău.
Încerc să nu vorbesc ca un ghid turistic, dar n-am cum să nu menționez că pe Mateevici se află Conservatorul „Gavriil Muzicescu” și Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, al cărei principal edificiu nu e altul decât sediul Sfatului Țării, acolo unde s-a proclamat Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918. E o clădire pitorească, însă destul de delabrată, neîngrijită. Autoritățile sovietice n-au avut nici un interes să o pună în valoare, iar guvernanții Moldovei independente, complet insensibili față de ideea de patrimoniu și memorie identitară, au ignorat-o în mod sfidător. La câte clădiri vechi, cu pedigriu, s-au demolat în ultimii zece ani în Chișinău (spre bunul plac al mafiei imobiliare, nesățioase!), ar trebui să fim bucuroși că această bijuterie arhitectonică a rezistat. Clădirea, cu o placă de bronz la intrare, evocând episodul auroral al Unirii, se pare că va fi restaurată prin efortul financiar al municipalității Iașiului.
Tot pe Mateevici se află Ambasada Statelor Unite și alte reprezentanțe diplomatice străine. Dar nu ele dau farmecul acestei ulițe, ci casele cu unul sau două caturi, vilele din interbelic, pinii și platanii care o flanchează pe partea dinspre Lacul Morilor (principala zonă de agrement a Chișinăului), curțile mici înecate în verdeață, hudițele care țâșnesc ca niște afluenți șerpuitori spre adâncuri umbroase… E un cartier vechi și frumos care îți stârnește imaginația artistică, îți dă de visat, te invită să construiești cabale mistico-literare… Veniți la Chișinău să descoperiți o lume românească inedită, să gustați melancolia unui ținut de frontieră demn de pana unui Dino Buzzati și J. M. Coetzee!
Angelo Mitchievici
Ceva de Grecie eternă, ceva de Orient, ceva levantin
Străzile care duc spre mare m-au fascinat întotdeauna ca și sunetul lor de cer străin, ca un ecou venit dinspre funduri de orient pe drumul cafelei, al ceaiului, al mirodeniilor, al omagului: strada Callatis, strada dr. Aristide Karatzali, strada Sulmona și chiar dacă nu se oprește în orizontul marin, stradella Vântului care separa odată mahalaua grecească de cea armenească în zona peninsulară din Constanța, vechiul Tomis. E singurul oraș românesc care respiră prin străzile lui un aer mediteranean, ceva de Grecie eternă, ceva de Orient, ceva levantin – levanti se numea cândva vântul ce bătea dinspre Răsărit pe țărmul Mării Negre aducând cu el o căldură răcoroasă și deși nu-l știam cu acest nume, l-am simțit ca un fuior, înșurubându-se pe stradella Vântului, asemeni unui defileu străjuit de pereții unor clădiri vechi, dintre care una are un turn cred octogonal, în podul căruia stau porumbei. Pescărușii trec razant desupra fășiilor de cer care acoperă aceste străzi, pe când cu aripile lor scurte, porumbeii se adăpostesc pe cornișe, intră prin lucarne, forfotesc în podurile acoperișurilor. Străzile ca și clădirile aparțin vechilor mahalale, câte o biserică slujea comunitatea, biserica armenească se află pe strada Callatis, cea grecească pe strada dr. Aristide Karatzali, locurile par strâmte, o stradă, o comunitate, o lume veche, adunată ca boabele într-un ciorchine stradal. Treci pe strada dr.Aristide Karatzali pe lângă o casă somptuoasă în ruină, ca o carie a stat mult timp un loc viran, loc de casă, unde săpăturile scoseseră asemeni solzilor cioburi de amforă, iar acum mai jos, săpăturile pentru fundația unei case au dezvelit asemeni osemintelor de megateriu ziduri care se albesc la soare și pe care stau întinse cu o moleșală de cârpă pisici costelive. Strada e a lor cu toate cotloanele care nu se văd cu ochii, dar se explorează șerpuit în incandescențe de amieze sau în întunecimi în care briza vibrează direct pe piele. Străzile de care vă vorbesc sunt scurte și cu toate acestea orizontul în care se scaldă le proiecteză specular într-o depărtare nesfârșită, într-o sfârșeală nostalgică. E ca și cum ele s-ar prelungi nu numai dincolo de orizont, ci și pe dedesubt, în mare, cotinuând acolo să unduiască asemeni unor trene de alge animate de curenții de adâncime. Cumva la capătul străzii Callatis se află vila Șuțu, un mic chateau în paragină, cu un aspect de castel maur, învecinat cândva direct cu marea care-i scălda poalele zidului înalt. Se putea intra pe terasa lui prin locul lăsat de gardul prăbușit, ocolind arbori încolăciți parcă în jurul propriului trunchi, și de acolo puteai vedea marea cu emoția unei frontalități pe care străzile acestea o fabrică abil.
Dacă strada dr. Aristide Karatzali se sfârșește cu o vedere asupra digului asemeni unei cozi de pește și a unei cazemate din cel de-al Doilea Război Mondial, cu un aspect de crustaceu împotmolit în nisip, strada Callatis se oprește cu un mic efect de vertij în fața unei râpe pe care mulți ani la rând am văzut scurgându-se precum o hemoragie gunoaiele, de la moloz la obiecte ologite. Acum perspectiva e a golfului care adăpostește un mic port, cu yachturi ancorate frumos la pontoane, dar și parcare cu plată doar vara, peste care toamna, primăvara și iarna se adună pe la margini mici dune de nisip. Acest mic salt imaginar ține de frumusețea acestor străzi levantine pe care aroma aburită a unei cafele se plimbă uneori asemeni unui djinn versatil scăpat din lampa-ibric în care era ferecat. Senzație de timp care se împotrivește mersului lui, de lumină care se prelinge lăptos pe ziduri, de viață care șerpuiește molatec împotrivindu-se oricărui scop care n-o exaltă, oricărei lupte care nu o pune mai presus de orice. Una dintre case, prima de pe strada dr. Aristide Karatzali, are un fel de verandă închisă, jumătate din lemn cu geamlâc, stranie apariție, și realizez încă un lucru care îmi place enorm la casele pe care străzile le aliniază într-o ordine aparentă: toate clădirile sunt disparate, una nu seamănă cu alta, ca și cum fiecare constructor ar fi venit dintr-o lume diferită, dintr-un timp diferit. Vila în stil eclectic se așează lângă casa joasă cu olane turcești, turnul lângă magherniță, scări înguste leagă prin aer chițimii suspendate, miradoare, mansarde de mărimea unei nacele, mici terase sau balcoane cu o feronerie de chivără ruginită ca și cum tot acest oraș aerian ar fi crescut nestăvilit, arborescent dintr-un singur trunchi.
Merg pe aceste străzi cu sentimentul că într-o zi nu le voi mai găsi capătul, că adevărata lor menire e să nu se sfârșească niciodată.
Emilian Galaicu-Păun
Tânărul. Parca
Din fereastra mea de la cămin se vedea, la o azvârlitură de băț,
falnic, turnul Ostankino – ditamai țurțur la streașina Rusiei, tot o
„închisoare-a popoarelor”, însă cu gratii din ce în ce mai transparente –,
despre care, în trecere, Cioclea spunea: „Au și rușii o sculă erectă, și aia
de beton!” (pentru mine, un ac de pick-up mai degrabă, și Moscova –
cu Садовое și, pe centură, Большое Кольцо – un vinil de la firma «Мелодия»)
Gorby tocmai schimba, ferm convins c-o întoarce doar, placa.
Și încă puteai să-ți mar-
quez*-i poemele: „Made in USSR”.
Trebuia doar s-o ai, ca să poți. Trebuia să fii Cioclea, s-o faci!
Peste vară căminul golindu-se, zilele mele erau tot atâtea iubite fugite cu alții –
și același, în geamul meu, turnul Ostankino, plop fără soț. Cum n-a fost
an să nu se arunce în gol cineva din studenți – și eu tocmai scriam Levitații dea-
supra hăului –, Cioclea trecea să mă vadă în unele seri. În zenit,
chit că nu publicase decât niște versuri în „Literatura și Arta”, ori de câte ori
răsărea-n pragul meu, cu tot soarele ăla din Arles în păr și privirea de gheață,
ai fi zis se-ntrupează Van Gogh – nici măcar Paul Gauguin, eu! –, de unde și-a pus
capăt zilelor – și nu-n zadar își schimbase, din Iurie în Eugen[iu], numele –, nu-
mai lumină și gong**.
Cu nimic comparabilă, singurătatea căminelor în perioada vacanței de vară –
nu tu jeunes filles en fleur, să le sorb cu privirea făcută pai; bârnă în ochii mei, turnul Ostankino –,
când deodată dând ușa – și camera 423 – de perete, mi se-nfățișează,
în haloul lui, Cioclea, de om care calcă pe bec, după ce că trăiește la cea mai înaltă
tensiune – enfin! –, iar privirile ni se aprind ca țigările, una
de la alta. Cât pun de-o cafea, se-nvârtește prin cameră ca o pupilă-ntr-un ochi de ciclop.
După, la o cafea, ne citim ce-am mai scris, când deodată îmi cere un foarfece
și-nainte să fi înțeles ce și-a pus în gând, iată-mă-n cadrul ferestrei, și Cioclea
aranjându-mi, din foarfecă, barba (trei fire de păr).
După treizeci de ani, în același cămin cu vedere spre turnul Ostankino.
La același geam, tragem mai multe gros-planuri din documentarul Eu,
geniu Cioclea, în lucru. Și doar povestind cum mi-a luat, atunci, barba din foarfecă,
dau în lacrimi – l-am plâns ca pe-un mort al familiei, în 2013! –, iar gestul
lui din vara lui ’87 abia acum mi se, în toată splendoarea:
tot așa Mallarmé îl marcase pe tânărul Paul Valéry, după care acesta
a pus douăj’ de ani, înainte să publice Tânăra Parcă, în ’17.
Iar acum, că l-am pus în – din pagină albă, A4 – tre patru
scânduri, tot ce-l mai poate-ncălzi e pământul natal aruncat cu lopata,
aruncat cu lopata, aruncat
cu lopata***.
Fie-i țărna ușoară, ca mâna cu care m-a, dintr-o atingere, în poezie
__________
* celebrul reportaj al lui Gabriel Garcia Marquez, după prima sa călătorie în Uniunea Sovietică, URSS – 22.400.000 de kilometri pătrați fără o singură reclamă la Coca Cola.
** vers de Eugen Cioclea, din poemul Vine lumina.
*** finalul poemului „Ce te mai poate încălzi”, de Eugen Cioclea.